Luni, 11 12 2017
Povestea din spatele Micii Uniri: trădări, spionaj, alegeri trucate

Povestea din spatele Micii Uniri: trădări, spionaj, alegeri trucate

Au fost momente când poporul român a ştiut să facă istorie. Nu la fel ca francezii, germanii sau englezii, însă, în clipele de cumpănă, întotdeauna a ales civilizaţia, demonstrându-şi apartenenţa la valorile occidentale. O astfel de alegere a fost făcută în Decembrie ‘89, dar istoria naţională a consemnat şi alte momente în care românii au fost atât de aproape de Occident, încât au modificat semnificativ strategia tradiţională marilor cancelarii europene. Un astfel de episod s-a petrecut în urmă cu 158 de ani, la Iaşi…

 

În Cimitirul „Eternitate” din Iaşi, în apropierea Monumentului Eroilor Francezi, se află un mormânt pe a cărui piatră înnegrită de vreme stă scris: „Thomas Victor Place (1818 – 1875), consul al Franţei la Iaşi (1855 – 1863), părtaş la înfăptuirea Unirii”. Mormântul a fost lăsat în paragină şi e lesne de înţeles că a trecut destul timp de când vreun creştin milos şi harnic s-a mai apropiat de acest loc. Este ceva obişnuit în acest colţ de lume, în care omul face cunoştinţă cu eternitatea, ca cei care rămân să uite, să nu mai vrea să trăiască în trecut, în ISTORIE. Viaţa merge înainte şi de multe ori viitorul e mai tentant decât trecutul. Speranţele şi aşteptările sunt în viitor… Şi cât de puţin învăţăm din trecut…

 

Cimitirul este plin de astfel de morminte în care dorm netulburaţi oameni ce au trecut prin viaţă ca o adiere de vânt ce n-a lăsat în urmă decât fire de nisip răsfirate, rebele, înainte de a se stinge tot atât de repede precum s-a născut. Sunt, totuşi, câteva cuvinte care te fac să te opreşti şi să iei aminte: „părtaş la înfăptuirea Unirii”. Cuvinte mari pentru acele vremuri, cu înţelesuri pe care noi, cei de astăzi, cu greu le mai putem recupera.

 

Dar cine este acest Victor Place și cum a ajuns să fie „părtaș la înfăptuirea Unirii”?

În perioada 1849 – 1853, două mari puteri, Rusia şi Imperiul Otoman, controlau Principatele Române – Ţara Românească şi Moldova -, precum şi celelalte ţări balcanice. Exista o cooperare între cele două imperii, consfinţită prin Tratatul ruso-turc din 19 aprilie – 1 mai 1849, de la Balta-Liman, prin care era anihiliată orice tendinţă de autoguvernare a micilor state din această zonă a Europei. Nerăbdarea ţarului Nicolae I de a da lovitura de graţie otomanilor atinge apogeul la 22 iunie 1853, când armatele ruse trec Prutul, ocupând Principatele. În urma încheierii unei alianţe cu Franţa şi Anglia, Imperiul Otoman declară, la 14 septembrie, război Rusiei. După nimicirea, lângă Sinope, a flotei turceşti de către ruşi, în luptă intră, conform înţelegerii, şi vasele de luptă engleze şi franceze. Coaliţia antirusă se va lărgi, în curând, prin intrarea în conflict şi a Austriei, Prusiei, Piemontului şi Sardiniei. Deşi războiul s-a desfăşurat dintr-un capăt în celălalt al Europei şi Asiei, din Oceanul Pacific, în Kamceatka şi oraşele finlandeze, cel mai important obiectiv a fost Sevastopolul. Asedierea acestei cetăţi de către trupele aliate a durat din septembrie 1854 şi până în august 1855. Cu toată apărarea eroică a ruşilor, Sevastopolul cade. În timpul operaţiunilor, la 18 februarie 1855, ţarul Nicolae I moare subit. Succesorul său, Alexandru II, după negocierile din 16-30 martie 1856, de la Paris, a semnat Tratatul de pace cu puterile aliate, fiind nevoit să se retragă, politic vorbind, din Estul Europei.

 Victor Place

 

Căderea Sevastopolului a însemnat pentru Principatele Române începerea unei noi etape în desăvârşirea fiinţei naţionale. O idee, care nu era deloc nouă, însă care a fost prea mult timp ţinută sub tăcere, se răspândeşte în întreaga regiune: UNIREA. O singură putere din coaliţia învingătoare la Sevastopol, garanta securităţii Principatelor, încuraja tendinţele unificării românilor. Este vorba de Franţa. Napoleon III era un partizan al remanierei Europei şi al ideii de „principiu al naţionalităţii” şi al unirii popoarelor de acelaşi neam. Împăratul francez dorea cu ardoare triumful acestor principii în Orientul european, mai ales la români, singurii reprezentanţi ai latinităţii în această zonă. Napoleon III se considera deja un unificator al legăturilor strânse dintre toate popoarele latine. Pentru a-şi pune în practică politica, împăratul, sfătuit şi de ministrul său de Externe, contele Walewski, va trimite în Principate oameni de acţiune, pregătiţi să facă faţă noilor orientări politice ale Franţei. Astfel, începând din septembrie 1855, în reuniunile mondene ale Iaşilor, Capitala Moldovei, a fost semnalată prezenţa celui care, în anul următor, la 5 iunie, va lua în primire funcţia de consul al Franţei: Victor Place. Despre el, N.A. Bogdan nota în monografia sa ‚Oraşul Iaşi’:

„Din toţi consulii puterilor, câţi au stat mai mult sau mai puţin în Iaşi, singur acesta, Victor Place, jucă un rol deosebit în destinul Moldovei, ca şi în al ambelor Principate Române.”

Deşi era subordonat lui Beclard, consul la Bucureşti, şi lui Thouvenel, ambasador la Constantinopole, în această ordine, Place, datorită misiunii sale „excepţionale”, comunica, de cele mai multe ori, direct cu Walewski. Încă dinainte de a-şi lua în primire postul diplomatic, noul consul francez este autorizat de ministrul său de Externe să se pronunţe deschis în favoarea unirii Principatelor, cu condiţia ca populaţia să se exprime liber în acest sens. Bucuria patrioţilor români a fost mare, ei promiţând să lupte, în limitele legalităţii, pentru înfăptuirea acestui deziderat. Astfel, la 30 mai 1856, se va constitui, la Iaşi, un Comitet al Unirii. Totul părea să meargă conform planurilor franceze, la început. Principele Grigore Ghica care conducea la acea dată Moldova, era favorabil Unirii, iar propaganda unionistă se făcea simţită în întreaga ţară, în toate păturile sociale. Opoziţia separatistă, constata Place, la 4 iulie 1856, „se mărgineşte la un mic număr de boieri competitori la domnie şi la creaturile lor”.

 

Pretendenții la tronul Moldovei

Patru sau cinci familii se numărau printre pretendentele la tron: Ghiculeştii, Sturdzeştii, Bălşeştii, Roznovanu şi Catargiu. Totodată, printre „separatişti” se găseau şi unii comercianţi înstăriţi care vedeau în Unire un pericol pentru propriile afaceri. Propaganda unionistă a prins, însă, foarte repede, lucru care-l face pe Victor Place să afirme, într-o scrisoare adresată contelui Walewski, că „bătrânii boieri sunt priviţi, cu dreptate, ca reprezentanţi ai unui sistem de venalitate, de trădare care şi-a trăit timpul, după ce fusese atât de funest pentru ţară”. Ostilitatea acestor boieri faţă de Unire a constituit unul dintre motivele de bază în orientarea pro-unionistă a majorităţii populaţiei moldovene.

    

Ajutat şi de cancelarul său, Castaing, consulul Place va trece imediat la elaborarea unor planuri ample, implicându-se chiar mai mult decât îi cerea funcţia în făurirea şi consolidarea mişcării unioniste. Astfel, la prima reuniune a grupului de iniţiativă, el va pune în discuţie întreaga problematică ce ar putea viza mişcarea: problema căimăcăniei provizorii, a componenţei Divanului Ad-Hoc (Parlamentul) şi a modului în care patrioţii ar putea lupta în Divan pentru reorganizarea administrativă şi politică a Principatelor.

    

Strategia consulului francez nu se va opri aici. El va „inspira” şi manifestul lansat la 6 iunie, îi va sfătui pe unionişti să meargă în provincie pentru a lămuri populaţia asupra necesităţii înfăptuirii Unirii. Totodată, îşi va aduce aportul şi la propaganda publicistică din „Steaua Dunării”, iar, la cererea şi încurajarea sa, Vasile (Basil) Alecsandri va compune oda Hora Unirii, intrată în conştiinţa populară imediat ce Flechtenmacher va pune versurile pe note.

    

Victor Place a pus un accent important şi pe opinia clerului care exercita o mare influenţă asupra populaţiei. Deşi, în marea sa majoritate, preoţii erau unionişti, problema majoră consta în convingerea conducătorilor Bisericii Ortodoxe din Moldova, tributari vechilor orânduiri şi obiceiuri. Astfel, deşi unioniştii au încercat de nenumărate ori să-l convingă pe mitropolitul Sofronie să se alăture cauzei lor, acesta, filorus desăvârşit, refuza implicarea. Cu toate acestea, în urma întrevederii cu Victor Place, Înalt Prea Sfinţitul Sofronie se va alătura, cel puţin formal, mişcării unioniste. Totodată, egumenii greci refuzau cu încăpăţânare participarea la viaţa politică a Principatelor, strădaniile lor orientându-se mai mult spre compromiterea unioniştilor.

 

În Moldova, mănăstirile greceşti deţineau nu mai puţin de o treime din pământuri, iar clerul era credincios Rusiei, ţară de la care primea un sprijin important, mai ales după înfrângerea de la Sevastopol, în urma căreia imperiul ţarist a fost constrâns să se retragă din viaţa politică activă din Balcani.

 

 

Victor Place și austriecii

Profitând de larga dispoziţie a domnitorului Grigore Ghica, consulul francez intervine pentru destituirea a şase prefecţi ostili noului curent şi înlocuirea lor cu „oameni siguri”, iar, la propunerea sa, în fiecare prefectură au fost deschise registre pentru culegerea de semnături din partea cetăţenilor favorabili Unirii. Această manevră va duce, însă, la proteste vehemente din partea austriecilor care-l vor acuza pe Victor Place de implicare în afacerile interne ale Moldovei. Godel Lannoy, consulul austriac, era o persoană pe cât de diabolică (aşa cum vom vedea pe parcursul materialului), pe atât de perfectă în practicile ostile mişcării unioniste. „Bătălia” dintre Place şi Godel reprezintă o bună lecţie, de implicare politică şi nu numai, chiar şi astăzi, pentru aspiranţii la o funcţie în diplomaţie.

    

Austria era, la acea dată, cea mai pornită împotriva Unirii. La începutul Războiului Crimeei, ruşii au dat dreptul trupelor austriece să ocupe Principatele Române. Ulterior, s-a încercat ca această ocupaţie să fie transformată într-o anexare deghizată. În acelaşi timp, constituirea unui stat românesc ar fi barat drumul austriecilor spre Marea Neagră, iar ideea naţiunilor independente, propagată de Napoleon III, le-ar fi creat mari probleme cu românii din Transilvania şi Bucovina, precum şi cu italienii din Regatul lombardo-veneţian. În urma protestului austriac, contele Walewski îl va îndemna pe Victor Place la mai multă prudenţă. Peste puţin timp, însă, totul se va schimba complet, mişcarea unionistă intrând în criză, şi numai lupta susţinută şi pregătită teoretic de consulul francez va răsturna o situaţie care, la un moment dat, părea că îi va distruge definitiv pe unionişti. Totul a început la 4 iulie 1856, când la conducerea Moldovei va veni un nou caimacan.

 

Noul caimacam Teodor Balş l-a indus în eroare multă vreme pe consulul francez care, deşi fusese avertizat din timp de prietenii lui Grigore Al. Ghica, încă nu-şi formase o idee despre conducătorul moldovean. La patru zile după numirea lui Balş, Place comunica ambasadorului Thouvenel că „este destul de greu să-ţi formezi o idee exactă asupra politicii noului caimacam”. Nici la 24 iulie, consulul francez nu era pe deplin lămurit, deşi, încă din primele zile de domnie, Balş s-a înconjurat de oameni cunoscuţi ca ostili Unirii, grăbindu-se, totodată, să-i destituie pe cei 13 prefecţi instalaţi de Grigore Ghica, la fel întâmplându-se şi cu subprefecţii, funcţionarii şi şefii de poliţie. Ei au fost înlocuiţi cu antiunionişti convinşi.

 

În septembrie 1856, vine şi porunca lui Fusal-paşa de a se suspenda legiuirea presei. Noii cenzori sunt Asachi şi Negruzzi, directori în Minister. În decembrie, caimacamul îşi arată adevărata faţă, formând un minister compus din „personalităţi” vasale ideologic Turciei şi Austriei, cum ar fi: Vogoride – ministru de Finanţe, deşi acesta îşi dovedise de multe ori incapacitatea în domeniu, însă era un agent otoman recunoscut care organizase deja, în Franţa şi Anglia, o propagandă antiunionistă sălbatică; Istrati – ministru al Lucrărilor Publice, un pamfletar separatist destul de apreciat în acea vreme; Nicolae Cantacuzino – ministru de Interne şi preşedinte al Consiliului, din ordinul căruia au fost închise Academia din Iaşi, Şcoala Teologică şi 22 de şcoli primare.

    

Venirea lui Balş în fruntea Moldovei a transformat complet atitudinea oficială faţă de mişcarea unionistă. Agenţii separatiştilor încep să-şi facă simţită prezenţa prin diverse misiuni, cum ar fi: strângerea de semnături pe documente antiunioniste, răspândirea de zvonuri „destabilizatoare”, observarea cât mai în detaliu a mişcărilor adversarilor şi contracararea lor. „Reţeaua” caimacamului era dublată de cea a consulului austriac Godel care dispunea în fiecare oraş moldovean de cel puţin un agent şi de un număr impresionant de informatori evrei, numiţi şi „sudişti”.

 

Rețeaua evreiască   

Este important de amintit faptul că jumătate din populaţia Iaşilor era formată din evrei. „Cartiere întregi sunt ocupate de ei”, relata Victor Place, „şi continuă cu încăpăţânare să poarte un costum care-i distinge de restul populaţiei.” Numărul mare de evrei din capitala Moldovei a avut consecinţe nefaste asupra întreprinzătorilor autohtoni. Totodată, existau nişte relaţii „speciale” între aceştia şi Austria, deoarece, marea majoritate a evreimii avea calitatea de supus austriac, ceea ce a dus la sustragerea lor din cadrul legislaţiei moldoveneşti. Abia în 1868, la şapte ani de la Unirea Principatelor, s-a reuşit, prin lege, integrarea lor.

    

Simţindu-şi inferioritatea, consulul francez încearcă să înjghebe propria reţea, folosind ca surse de informare, în primul rând, comitetele unioniste din teritoriu, în special Comitetul Central din Iaşi, precum şi agenţi bine pregătiţi, capabili de a contracara activitatea separatiştilor, cum ar fi: M. Caillot, la Bârlad; M. Bitron, la Roman; altul, la Botoşani, şi ultimul, la Focşani, toţi comercianţi francezi aflaţi în contact permanent cu populaţia autohtonă. Abia în vara lui 1858, destul de târziu, consulul reuşeşte racolarea şi a câtorva evrei. Mai trebuie amintit şi faptul că, în 1856, exista, în Moldova, o armată de 7.824 de soldaţi austrieci care au fost retraşi, la sfatul Turciei, abia în anul următor.

    

Începutul domniei lui Balş a însemnat, practic, intrarea mişcării unioniste în ilegalitate. Profesorii erau hăituiţi. La fel, studenţii şi elevii. Presa locală şi internaţională pro-unionistă a fost interzisă. Numai „Gazeta de Moldavia”, oficios guvernamental, un ziar evreiesc local şi presa austriacă erau acceptate, fiindcă atacau cu înverşunare ideea Unirii. Prefecţii, călăii locali, şi-au demonstrat calităţile de vânători de unionişti până în cele mai ascunse cătune ale ţării. Nici preoţii n-au fost scutiţi de represaliile autorităţilor poliţieneşti. O rază de speranţă a venit, însă, la 1 martie 1857, când caimacamul Balş moare subit.

 

Moartea lui Balş evitase o cerere oficială de destituire a lui Victor Place. Implicarea consulului francez în acţiunile unioniştilor îi adusese pe turci şi pe austrieci în pragul unui conflict deschis cu Franţa. Acum, însă, forţele diplomatului erau direcţionate pe o latură care trebuia improvizată cât mai rapid, pentru a nu se pierde controlul puterii în Principat. Era nevoie de un nou caimacam, iar pretendenţii la acest scaun se dovediseră a fi în stare de orice pentru a intra în graţiile Turciei şi Austriei, dar şi ale Franţei. Astfel, Victor Place înaintă lui Thouvenel o listă cu trei pretendenţi examinaţi de Înalta Poartă. Este vorba de Costin Catargi, Grigore Sturdza şi Alexandru Ioan Cuza. Totodată, el avansă o a doua listă, cu alţi trei candidaţi, de rezervă, asupra cărora îşi dădu un aviz de principiu. Lista îi nominaliza pe Ştefan Catargi, Petre Mavrogheni şi Conachi Vogoride. Ultimul îi apărea lui Place ca cel mai indicat pentru ocuparea locului vacant, consulul fiind influenţat şi de faptul că avea de la Vogoride un document prin care acesta se angaja să nu întreprindă „nimic [din] ce ar putea împiedica – sau la alegeri, sau în divanuri – libera exprimare a dorinţelor populare”. Vogoride nu era, însă, un om de cuvânt. Place căzu, astfel, pentru prima oară în plasa acestui agent turc de origine bulgară.

 

 

Vogoride și și alegerile falsificate

La 7 martie 1857, C. Vogoride este numit caimacam. După nici zece zile, Victor Place se arătă destul de neliniştit, mai ales când observă că omologul său austriac, Godel, devenise, cam prea devreme, sfătuitorul de taină al noului caimacam. Acest lucru îl face pe francez să-şi schimbe tactica, adoptând o atitudine mai puţin discretă prin implicarea activă în munca de informare şi de prevenire a acţiunilor antiunioniste. Se apropiau alegerile, iar cei doi „garanţi” ai securităţii Principatelor – Austria şi Imperiul Otoman – apelau la un întreg arsenal de acţiuni… „diplomatice” pentru a împiedica Unirea Principatelor. În aceeaşi lună, martie, Comisia internaţională, formată din reprezentanţi ai puterilor aliate, îşi propune să supravegheze îndeaproape alegerile din cele două state româneşti. Astfel, comisarul francez Talleyrand-Perigord îşi va prelua postul la Bucureşti, veghind la buna desfăşurare a alegerilor. Victor Place îşi intensifică acţiunile demascându-l pe Fotiade, un agent otoman care, sub pretextul aducerii firmanului de instalare a noului caimacam, îi transmite acestuia ordinul secret de a continua politica antiunionistă. În casa lui Costin Catargiu, la o reuniune la care asistă şi acest Fotiade, dar şi Godel, Istrati şi N. Cantacuzino, se pregătea strategia falsificării alegerilor. Acţiunea va continua în grădina de vară a editorului „Gazetei de Moldavia”, Gh. Asachi, unde se adunau „în toate nopţile, cabala formată din Godel Lannoy, Vogoride, Costin Catargiu, Scheletti, Străjescu, Istrati, Iorga, câte doi-trei miniştri”, oameni care formau aşa-numitul „Comitet electoral” a cărui sarcină principală era de a „confecţiona” listele electorale.

 

Jandarmii păzeau cu străşnicie locul, pentru ca nimeni să nu vadă listele înainte de a fi tipărite. Misiunea otomanilor, austriecilor şi englezilor era de a împiedica activitatea Comisiei internaţionale, reprezentanţii acestor ţări trecând cu foarte mare uşurinţă peste abuzurile autorităţilor locale, mai ales ale celor din Iaşi. Totodată, datorită demascărilor făcute şi a scandalurilor create, lui Victor Place îi fu interzisă iniţiativa de a protesta sub orice titlu, funcţia sa diplomatică, reducându-se, în relaţia cu superiorii, doar la simpla informare.

 

Având undă verde de la susţinătorii săi, Vogoride va organiza personal falsificarea alegerilor, chemându-i, la Iaşi, pe prefecţii şi preşedinţii de tribunale, dându-le ordin de a recurge la orice mijloace pentru a obţine rezultate favorabile separatiştilor. Drept urmare, prefecţii au transmis Guvernului liste provizorii cu numele celor cu drept de vot, precum şi opinia lor politică. Sub pretextul evitării posibilelor scandaluri, sunt dizolvate comitetele unioniste, iar presa este interzisă, în afară de cea favorabilă Puterii. Poşta, aflată sub control austriac, va opri jurnalele patrioţilor români („Steaua Dunării” şi „Nord”), dar şi pe cele din străinătate care pledează pentru Unire („L’Independence Belge”). Controlând situaţia din punct de vedere politic, economic şi social, Guvernul lui Vogoride îşi va începe acţiunea de intoxicare a populaţiei cu ştiri false, încercând compromiterea ideii de Unire şi pe susţinătorii acesteia. Foarte mulţi profesori au fost, la acea dată, destituiţi, iar preoţii, ameninţaţi. Peste tot se efectuau arestări, iar cei mai mulţi dintre unionişti au fost privaţi de dreptul de a vota. Listele cu alegători au fost triate de cel puţin 20 de ori, până când cifra acestora ajunsese de-a dreptul ridicolă: din 3.600 de preoţi, mai rămăseseră 205; din 2.000 de mari proprietari, 350; în oraşe, doar 11 persoane reprezentau profesiunile libere, iar 598, proprietatea imobiliară; din 11.000 de comercianţi, pe liste figurau doar 1.190. este adevărat că au fost înscrişi, în schimb, 167.222 de ţărani analfabeţi care, în cea mai mare parte, au fost obligaţi de bastoanele jandarmilor să voteze.

Profitând de lipsa precauţiilor pe care „separatiştii” ar fi trebuit să şi le ia, Place care nu se mulţumi cu rolul de informator impus de guvernul său, organiză o „mică” lovitură de palat care avea să influenţeze spectaculos evenimentele ulterioare. În ultima decadă a lui mai 1857, au fost sustrase din biroul caimacamului 17 „piese” ale aşa-numitei „corespondenţe secrete”. Autorul ineditei capturi – s-au vehiculat o serie de nume, cum ar fi Dimitrie Ralet sau o franţuzoaică, amantă atât a lui Vogoride, cât şi a lui Place – pare a fi maica Eugenia, soră după mamă, a Cocuţei Conachi Vogoride, soţia caimacamului. Maica Eugenia era o cunoştinţă a lui Place care, după toate aparenţele, a fost mituită de unionişti pentru a sustrage corespondenţa. Se spune că, până a fi duse la Bucureşti, documentele ar fi stat ascunse în burta unui crocodil, la Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi. Această acţiune de spionaj veritabil a lovit puternic în austrieci şi turci prin deconspirarea manevrelor lor vinovate, excluzându-li-se astfel, şi cea mai mică încercare de replică. Descoperirea „corespondenţei secrete” şi rapoartele despre falsurile grosolane din timpul alegerilor conving Franţa să acţioneze ferm în rezolvarea chestiunii Principatelor. Astfel, ambasadorul francez la Constantinopole, Thouvenel, intră şi el în luptă, împărţindu-şi planul de acţiune în trei etape. Prima a constat în obţinerea de la Marele Vizir Raşid-paşa a unei scrisori prin care Vogoride este sfătuit să-l destituie pe ministrul de Interne, Costin Catargiu, consulul Place fiind autorizat să uzeze de această cerere. Urmarea: după o întrevedere cu comisarul otoman, Savfet Effendi, Catargiu îşi dă demisia. El fu înlocuit cu Vasile Ghica, fără nici o influenţă, însă, asupra Guvernului separatist. A doua fază iniţiată de francezi, a constat în acuzarea directă a lui Raşid-paşa de implicare în ilegalităţile comise de Vogoride. Raşid nu cedează cererilor repetate ale ambasadorului francez de demitere a caimacamului moldovean. În această etapă, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia trimit o notă colectivă Porţii pentru a reaminti responsabilităţile pe care le are vis-a-vis de puterile aliate. La 1 iulie, Raşid-paşa promite „să facă ceva”, adică nimic. La 9 iulie, ordonă să se întârzie cu 15 zile alegerile din Moldova. Nimic, în rest. Alegerile au loc. Unioniştii se pregătesc de revoltă. Place intervine şi linişteşte spiritele, propunând, în schimb, abţinerea de la vot. Astfel, mulţi din cei care se mai aflau de listele hiper-purificate au boicotat alegerile. Ultima etapă, dar şi cea mai importantă din strategia diplomaţiei franceze, a constat în intervenţia directă a lui Napoleon III. Împăratul forţează mâna Porţii, ordonându-i lui Thouvenel ca, în caz că nu vor fi alegeri corecte în Moldova, relaţiile cu otomanii să fie rupte, urmând ca aceeaşi atitudine să fie adoptată şi de Rusia, Prusia şi Sardinia. Cu toate acestea, otomanii nu luau în serios ameninţările împăratului francez. Astfel, la 5 august, ruptura a fost declarată oficial, însă ambasadorii nu părăsiseră încă Constantinopolul. Pentru a arăta că, totuşi, nu doreşte un conflict, Înalta Poartă îl va destitui pe Raşid-paşa, înlocuindu-l cu Ali-paşa, în problemele privind Principatele Române. Totodată, Imperiul Otoman spera ca Franţa să revină asupra ultimatumului, bazându-se, mai mult, pe diplomaţia engleză, aliatul tradiţional al turcilor. N-a fost să fie aşa. Napoleon III hotărăşte să înlăture această coaliţie, cu Anglia, încheind cu regina Victoria şi prinţul Albert, la Osborne, un acord prin care împăratul francez făcea unele concesii importante britanicilor, convingând, astfel, Casa Regală să-şi dea consimţământul asupra unirii celor două provincii româneşti. Concesiile erau, însă, importante, ceea ce i-a determinat pe unii istorici să afirme că Napoleon III a salvat doar aparenţele, regina Victoria fiind cea care şi-a impus cu adevărat punctul de vedere în această chestiune. Austria, obişnuită a acţiona numai din umbră, rămase fără replică şi se văzu nevoită să renunţe la pretenţiile asupra Moldovei fără a opune nici cea mai mică rezistenţă. Prin urmare, fără nici un sprijin, otomanii se văzură puşi în situaţia de a ordona lui Vogoride organizarea altor alegeri, la 24 august 1857, fără presiuni din afară, de cea mai strictă imparţialitate.

Rămas fără aliaţi, caimacamul moldovean anulă alegerile falsificate, după care, conform obiceiului vremii, va trece în tabăra unionistă (unde a fost acceptat mai mult ca un rău necesar), mai ales când a aflat de complotul pe care foştii colegi de echipă, „separatiştii”, îl pregăteau pentru înlăturarea sa. Promiţând o imparţialitate absolută în alegeri, caimacamul fu acceptat de unionişti care deveneau, astfel, siguri pe victoria în alegeri. Vogoride va fi înlăturat definitiv de la conducerea Moldovei, după aflarea rezultatelor, el revenind în tabăra „separatiştilor” care, acum, îşi spuneau „conservatori”.

 

Unioniștii câștigă

Succesul unioniştilor în alegeri fu covârşitor. Din cei 87 de deputaţi, câţi avea Divanul, 83 făceau parte din noul curent politic. „Aş putea spune – îi scria Place ministrului său de Externe, la 23 septembrie – că am asistat la resurecţia morală a unui popor, înţeleasă sub imperiul dreptului şi al legalităţii. Moldovenii au înţeles cu adevărat că ora solemnă a regenerării naţiunii a sunat şi pentru ei. Astfel, de la boieri şi până la ţărani, electorii nu şi-au exprimat opţiunea asupra candidaţilor decât după ce au primit răspunsul clar asupra Unirii şi a principelui străin.” Demn de remarcat este şi faptul că aproape nici unul dintre vechii boieri, atât din tabăra unionistă, dar şi din cea separatistă, nu a fost ales. Aceştia îşi pierduseră de mult credibilitatea.

Lipsa de experienţă a noilor deputaţi din Divanul Ad-Hoc (termen de origine latină care, în context, are semnificaţia de „special”) îi obligă să apeleze la serviciile consulului francez care, fără aprobarea Guvernului său, redactează rapoarte către Comisia internaţională de control, ordinele de zi ale şedinţelor parlamentare, concepând chiar Regulamentul de întrunire a Divanului. Totodată, diplomatul francez îşi va aduce aportul la organizarea unei Chesturi (Parchet) şi la multe alte instituţii de bază a statului modern, intrând, în final, într-un conflict deschis cu superiorii săi. Între timp, cele mai importante subiecte dezbătute în şedinţele de Divan priveau problema Unirii dar şi pe cea a principelui străin. Această ultimă propunere a patrioţilor moldoveni era întotdeauna legată de ideea de independenţă a viitorului stat, unirea şi neatârnarea statului român fiind obiectivele esenţiale din programul mişcării unioniste.

Franţa ceruse în repetate rânduri separarea problemei Unirii de cea a principelui străin. Ieşeau, astfel, la iveală „concesiile” majore făcute de Napoleon III la Osborne care, de altfel, au şi fost întărite prin Convenţia de la Paris, din 1858, Unirea Principatelor fiind abordată de puterile aliate mai mult pentru decor şi nu ca o necesitate a unui popor european. Cu toate acestea, Victor Place va continua să-i sprijine pe români cu mare tact, contrar intereselor franceze, lăsând impresia Guvernului său că implicarea sa în noua mişcare este minimă. Prin Convenţia de la Paris, aliaţii au luat hotărârea ca Principatele să rămână despărţite, cu domnitori, guverne şi divanuri diferite, însă, din respect şi pentru politica franceză, cele două state au posibilitatea să poarte denumirea de Principatele Unite (ale Moldovei şi Valahiei), fiind supuse suzeranităţii Porţii, autonomia fiindu-le sub garanţia colectivă a marilor puteri europene. Totodată, legile vor fi aceleaşi, în ambele principate, cu o Curte de Casaţie unică şi o Comisie comună pentru pregătirea legilor, cu sediul la Focşani. Domnitorii vor fi aleşi pe viaţă şi vor fi ajutaţi la guvernare de către o Adunare legislativă şi un minister.

 

Tribunalele, conform Convenţiei, erau separate, însă exista Înalta Curte care putea dezbate cazuri de interes comun, iar armata, deşi era separată, avea o organizare identică, în caz de necesitate, cele două Principate având datoria de a-şi uni forţele militare. O uniune administrativă exista şi în ceea ce priveşte poşta, vama, telegraful şi taxele monetare, bugetul fiind, totuşi, distinct.

Până la alegerea domnitorului, în fiecare Principat a fost înfiinţată o căimăcămie provizorie compusă din preşedintele Divanului, marele logofăt şi ministrul de Interne care avea şi datoria de a pregăti listele electorale. Victor Place îşi începuse şi el „activitatea electorală”, îmbinând maniera proprie de lucru şi opţiunile personale cu instrucţiunile primite de la Paris.

 

În Moldova, unde alegerile urmau să se desfăşoare mai devreme, fostul domnitor Mihail Sturdza şi fiul său, Grigore, erau favoriţi la domnie. Deşi, oficial, Victor Place îl susţinea pe bătrânul Mihail, fiul acestuia fiind considerat drept antiunionist, există indicii clare despre un acord mai vechi între Alexandru Ioan Cuza şi Place, acesta din urmă amintind, la începutul lui 1859, despre „raporturile vechi şi foarte intime” care îl legau de colonelul Cuza, în corespondenţa diplomatică nefăcând însă, nici o aluzie la viitorul domnitor. Cu toate acestea, nu este imposibil de susţinut faptul că Al. I. Cuza a fost „candidatul secret” al consulului francez. Ca urmare, la alegerile din 5 ianuarie 1859 (stil vechi), Cuza va deveni domnitor al Moldovei, fiind ales în unanimitate, ceilalţi candidaţi retrăgându-se din cursă. Pentru a-i linişti pe superiori, Victor Place îi înştiinţează că nimeni, cu două zile înainte, nu se gândea la candidatul-surpriză. „Alegerea colonelului Cuza este triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit veacul”, afirma el, la 18 ianuarie 1859. şase zile mai târziu, alegerile din Muntenia aveau să îi îngrijoreze şi mai mult pe „garanţii” celor două Principate.

 

Profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu era specificată imposibilitatea alegerii aceleiaşi persoane la conducerea ambelor state, unioniştii munteni îl vor alege tot pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. C. Negri, întors de la Bucureşti imediat după eveniment, le-a declarat colegilor săi că Victor Place i-a sfătuit, în secret, pe deputaţii munteni să-l aleagă pe noul principe moldav, consulul angajându-se să calmeze spiritele încinse de la Paris. Place nu va reuşi, însă, mult timp să-şi ascundă satisfacţia faţă de radicala schimbare a situaţiei româneşti. „Spiritul care a suflat în faţa lui Ezechiel, nota el într-o scrisoare, asupra osemintelor, reanimându-le, a trecut pe deasupra Moldovei, o viaţă nouă s-a întors în această ţară. (…) Un spirit de reînnoire a suflat asupra acestui popor atunci când era pe punctul de a-şi pierde rezistenţa, compensându-l cu o dreaptă răsplată pentru toate ostenelile trecute.”

Bucuria n-a fost, însă, de lungă durată, probleme administrative majore bătând la poarta noului stat. Existau două capitale, două adunări parlamentare, două ministere, visteria era goală, funcţionarii nu fuseseră plătiţi de foarte mult timp, Curtea de Justiţie era suspendată, iar oul principe nu era recunoscut nici de Poartă, nici de puterile aliate. Pericolul prăbuşirii acestui vis realizat cu foarte multă risipă de energie ameninţa Principatele Unite. În aceste condiţii, Cuza va apela la ajutorul lui Victor Place, rugându-l să-l sprijine în alcătuirea ministerelor unde dorea numai persoane care să simpatizeze cu Franţa. Consulul francez va adopta, însă, o atitudine mai rezervată, preferând să-l ajute pe domnitor în reabilitarea administrativă a statului şi a instituţiilor reprezentative.

 

 

Victor Place și Alexandru Ioan Cuza

Totodată, va expune guvernului său situaţia critică în care se află Principatele, reclamând de urgenţă o soluţie. Între timp, Austria se pregătea să riposteze în forţă faţă de Unire. În teritoriu, Victor Place este acuzat direct de consulul austriac de amestec în treburile interne ale Principatelor. Răspunsul francezului va depăşi discursul diplomatic, mai ales că, pentru români, se ivise o nouă şansă, prin declanşarea războiului de unitate a Italiei. Armatele franceze, comandate de Napoleon III, şi cele ale aliatului său, Victor Emanuel II al Piemontului, învinseseră Austria în bătăliile de la Magenta şi Lolferino, silind-o să încheie pacea. Această înfrângere va duce, implicit, şi la înfrângerea opoziţiei faţă de unificarea celor două state româneşti.

Unirea efectivă şi recunoaşterea noului stat de către marile puteri a avut loc în 1861. La 24 ianuarie 1862, la Bucureşti, îşi va deschide, astfel, lucrările primul Parlament al României, cu reprezentanţi din Moldova şi Muntenia.

 

Prietenia strânsă dintre Place şi Alexandru Ioan Cuza va face ca, în chiar primul an de existenţă comună a Principatelor Române, 1859, cele două personalităţi să se implice direct într-o acţiune politică secretă de mare importanţă în regiune. Este vorba de sprijinul acordat pentru organizarea unei forţe militare ungare pe teritoriul românesc, unde au fost construite şi depozitele de armament, muniţie şi echipamente necesare. Mica armată maghiară se pregătea aici în vedera forţării frontierei austriece în momentul în care Napoleon III va ataca Imperiul, în regiunea italiană. Trupele ungare aveau misiunea de a-i înarma pe transilvăneni – români şi maghiari – cu scopul eliberării de sub dominaţia habsburgică şi de a crea diversiuni pentru a-i forţa pe austrieci să dizloce trupe pentru frontul din Est, slăbindu-le astfel rezistenţa din Italia. Şeful “rebelilor” maghiari era generalul Klapka. În înţelegere cu domnitorul Cuza, Victor Place şi mai mulţi ofiţeri superiori români se hotărăşte stabilirea depozitelor de armament pe Valea Siretului, la Bacău, Roman şi, mai aproape de frontieră, la Tg. Ocna şi Piatra.

 

În schimbul acestei implicări, revoluţionarii unguri promit părţii române ajutorul pentru reanexarea Bucovinei la România (desprinsă de teritoriul ţării încă din 1775), precum şi respectarea următoarelor principii:

  1. să uite vechile disensiuni şi să facă pace între sârbi, unguri şi români,
  2. aceleaşi drepturi, aceleaşi libertăţi pentru toţi locuitorii Ungariei, fără deosebire de rasă şi religie,
  3. autonomia comunelor şi comitatelor. Populaţiile mixte care locuiesc în acelaşi district vor alege singure limba din administraţie,
  4. independenţă absolută în direcţia cultelor şi a instrucţiunii publice pentru diferitele religii şi naţionalităţi,
  5. trupele sârbe şi române vor fi organizate separat şi vor fi comandate în limba de origine. Admiterea în diferite funcţii militare va fi egală pentru toţi,
  6. după terminarea războiului, o Adunare Naţională convocată în Transilvania va decide asupra unirii administrative a teritoriului cu Ungaria: se va da drept majorităţii, dacă ea va decide ca Transilvania să aibă propria administraţie,
  7. principiul care trebuie să-i ghideze pe toţi, este fraternitatea.

 

Din păcate pentru români, campania din Est n-a mai avut loc în primăvara lui 1860, aşa cum fusese stabilit, deşi trupele ungare au rămas, încă un an, cantonate, la Galaţi.

 

După Unirea Principatelor, Victor Place va aduce un aport important la negocierea unui împrumut, la 16 decembrie 1859, pentru România, în vederea înfiinţării unei bănci funciare, la Bucureşti, precum şi pentru scoaterea din impasul financiar în care se afla ţara. Împrumutul acordat de băncile franceze s-a ridicat la 60 de milioane de franci. Totodată, consulul reuşeşte să aducă în ţară trei ingineri francezi renumiţi – M.M. Mellet, Henry şi Malvezin – pentru realizarea unui studiu general de cadastru. Tot el a venit cu ideea înfiinţării a două noi facultăţi: de Ştiinţe Economice, Politice şi Administrative şi de Ştiinţe Agronomice, Industriale şi Comerţ. După 1862, relaţiile dintre Place şi Cuza se răcesc, iar, la începutul anului următor, „ca recompensă a serviciilor aduse”, Place va fi chemat la Paris şi înlocuit cu un nou consul, Tissot, care îi luă locul, la 4 aprilie 1863.

 

Mărire și decădere

În 1870, Victor Place este numit consul general la New York, având însărcinarea expresă de a duce tratative pentru cumpărarea de echipamente, muniţie şi alimente pentru armata franceză. Deşi misiunea sa a fost considerată un succes, după un an, este acuzat de Guvernul francez de a-şi fi însuşit ilegal sume considerabile de la furnizori. Este judecat şi achitat. Conducătorii statului cer, însă, rejudecarea procesului, Place fiind condamnat în apel. Sărac şi descurajat, fostul consul va reveni în România, unde avea şi o parte din rude, pentru a-şi regăsi liniştea şi anii cei mai frumoşi din viaţa sa. A murit la 10 ianuarie 1875, la Tăngujei (Vaslui), fiind îngropat la Iaşi, în Cimitirul Catolic din Dealul Copoului. Mai târziu a fost reînhumat, în Cimitirul „Eternitate”, aproape de eroii francezi din rândul cărora, cel puţin pentru români, face şi el parte.

La câţiva ani după moartea sa, acuzaţiile privind misiunea de la New York au fost retrase, noile probe administrate de Justiţia franceză dovedind că Victor Place şi-a îndeplini misiunea cu „dragoste, patriotism, credinţă şi dezinteres”.

 

BIBLIOGRAFIE

EMMERIT, Marcel – Victor Place et la Politique Francaise en Roumanie a L’Epoque de l’Union, Bucureşti, 1931;

COSTESCU, Cornelia – Victor Place, “Cartea Românească”, Bucureşti, 1933;

COJOCARIU, Mihai –Partida Naţională şi Constituirea Statului Român, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1995;

BOGDAN, N.A. – Oraşul Iaşi (monografie istorică şi socială ilustrată), Ediţia a II-a, MCMXIII.

Citeste si...
Nota
(0 voturi)
Logheaza-te pentru a adauga un comentariu

Antibiotice

Facebook

Arhiva ReporterIS

« Decembrie 2017 »
Lu Ma Mie Jo Vi Sa Du
        1 2 3
4 5 6 7 8 9 10
11 12 13 14 15 16 17
18 19 20 21 22 23 24
25 26 27 28 29 30 31

Sondaj

Joomla forms builder by JoomlaShine
Go to top