Vineri, 17 08 2018
Visceralul Sapiens
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică” (Eminescu)

 

Iluzia supremă: omul ar fi Creatorul, Custodele şi Croitorul realităţii. „Omul ca minune supremă a Lumii” - dovada iraţionalităţii unei vietăţi care se cramponează de un gînd eronat şi caduc, atribuindu-şi o inexistentă şi scornită nobleţe. Deşi oamenii îşi mişcă mandibula vocalizînd în chipuri determinate cultural, oare chiar spun şi înţeleg acelaşi lucru? Bruma de liber arbitru corcit cu iraţionalitate a scos o ideologie anarhică a binelui şi a libertăţii absolute.

Dintotdeauna am fost contrariat de pretenţia Omului de a se considera o fiinţă (eminamente) raţională. Din fotoliul său antropocentric el se împăunează cu atribute pe care le socoate a fi „superioare”, deşi aparţin biologiei, nefiind ce par a fi.

Iluziile unicităţii

Trăsăturile prin care a încercat omul să se unicizeze aparţin deopotrivă multor altor animale (adesea dotate cu atribute încă mai specializate). Sintetizarea în simţuri şi procesarea de către sistemul nervos a efectelor interacţiunilor din mediu generează conştienţa de sine şi de mediu. Din punerea în act a instinctului de a observa mediul şi de a-i specula valenţele – sub impulsul tendinţei de a supravieţui ameliorat – derivă aptitudinile de a rezolva probleme, de a crea şi folosi unelte. Funcţionarea electro-chimică a organismului, trecînd prin sesizarea diferenţelor, stocarea şi procesarea informaţiei, observarea succesiuni şi a relaţiilor cauzale, stă la baza apariţiei memoriei, învăţării şi planificării. Valenţele coezive şi de autoorganizare – prezente încă de la nivel anorganic – produc instinctul de asociere, al cărui exerciţiu în condiţii colaborativ-concurenţiale potenţează apariţia empatiei, a coordonării şi a socialităţii. Tendinţa naturală către stabilitate sistemică duce la statornicirea deprinderilor învăţate şi transmise în comunitate, astfel constituindu-se cultura. Prin exerciţiul sinergic al trăsăturilor de mai sus, funcţionarea biochimică a unui creier astfel evoluat a catalizat apariţia raţionalităţii. În sfîrşit, pe fondul observării efectelor produse de fluxurile sonore emise (in)voluntar şi cu implicarea unor modificări genetice valorificate prin exerciţiul lor social a apărut limbajul articulat. – Toate sînt efectele evolutive ale exersării interacţionale a unei (auto)configuraţii de acizi nucleici, care a produs o constelaţie genetică, ce a generat o structură funcţională, mereu concordantă cu propriile nevoi şi acomodată la presiunile mediului.

Dar cele mai superbe iluzii sînt fiicele: confuziei (a crede că a urma o potecă şi evitarea alteia care duce în acelaşi loc constituie o alegere – liber arbitru), erorii de perspectivă (a socoti că Natura poate permite vreun act potrivnic sporirii şanselor de supravieţuire şi reproducere – altruismul) şi autoamăgirii (o maimuţă glabră poate fi creator şi hermeneut – arta). Iar minciuna care pe toate le întreţese şi animă este iluzia supremă: că omul ar fi Creatorul, Custodele şi Croitorul realităţii (ideologia).

Fiecare dezminţire a provocat dezamăgiri, înteţind efortul nesăbuit de a reclădi iluzoria citadelă a unicităţii. De aceea, repetarea măgulitoarelor metafore precum cea a lui Sofocle – omul ca minune supremă a Lumii – sau a lui Pascal – omul ca fiinţă a cărei conştienţă de sine îl unicizează –, nu-i doar un act temerar, ci şi dovada iraţionalităţii unei vietăţi care se cramponează de un gînd eronat şi caduc, atribuindu-şi o inexistentă şi scornită nobleţe. Astfel de înlănţuiri de cuvinte pun temeliile zidului de erori cu care – precum un hamster în cuşca sa – omul s-a izolat de lumea în care nu-i decît neînsemnatul şi dispensabilul efect al unui accident.

Doar unii

Dintre cele de mai sus, două sînt atributele pe care Omul le apără cu înverşunarea perdantului: raţionalitatea şi limbajul vocal-articulat. În anumite momente şi vremelnic, unii oameni pot obţine raţionalitate, cu rezultate excepţionale, iar în diferite împrejurări cotidiene, alţii o pot atinge, cu rezultate comune. Unii urcă Chomolungma ori Kilimanjaro, alţii un deal. De la primii îşi trag căţărătorii de dealuri încrederea în capacităţile umane, ceea ce-i face să se autoiluzioneze că şi ei, ceilalţi ar putea. Precum Correggio care, văzînd un tablou al lui Rafael, ar fi exclamat voiniceşte Anch’io sono pittore, de parcă acest lucru însemna implicit că şi el ar fi putut sau ar putea face ceea ce făcuse acela!

Apoi, iluzoria aptitudine e trecătoare sau recurentă, nu permanentă. După ce mănunchiul de energie şi de capacităţi îşi produce efectele şi se epuizează, trebuie să cobori la viaţa de zi cu zi, doar amintirea culminaţiei procurînd o trăire ce generează şi hrăneşte iluzia superiorităţii. Învăţaţii care au putut domina Chomolungma sau geniile care s-au născut acolo ştiu că raţiunea nu-i dinozaur, ci efemeridă, şi de aceea trebuie utilizată bine, nu folosită rău.

Neavînd atîta minte încît să putem şti dacă alte animale gîndesc (dacă o fac, sperăm că nu în felul nostru), constatăm clar că ele nu vorbesc (deoarece evoluţia nu le-a înzestrat astfel, aşa cum pe noi nu ne-a echipat spre a săvîrşi actele minunate în care multe dintre ele excelează). Dar, deşi oamenii îşi mişcă mandibula vocalizînd în chipuri determinate cultural, oare chiar spun şi înţeleg acelaşi lucru? Conflicte pîrjolesc şi deşertifică pentru că oamenii nu înţeleg spusele şi scrisele oamenilor – iar cînd le înţeleg nu le acceptă – şi prea adesea vorbitorilor şi autorilor le scapă sensurile ce spumegă din încropirea cuvintelor şi învolburează minţile. Oricum, 80% din comunicare nu atîrnă de limbajul vocal, ci se încurcă în el, şi oricum cuvîntul nu mai ascultă de cuget!

Nici aceia

Existenţa – previzibilă statistic – a lui Aristotel, Newton, Darwin, Einstein, a lui Hammurabi, Moise, Solon, a unui atribut precum capacitatea de a opera cu proporţii şi de a estima (prin raţiune, fiecare înţelege ce poate şi ce vrea, mărgelînd cuvîntul cu strasuri ce-i par scînteietoare, însă raţiune se referă la calcul, proporţii şi cumpănire), ori de a transforma fluxurile sonore în semne lingvistice, înseamnă că structurile organice pot dezvolta indivizi şi atribute excepţionale, necesare evoluţiei. Nu a acelei mase, ci a materiei constitutive, căci evoluţia aparţine materiei, nu avatariilor prin intermediul căreia se petrece.

(Masele o simt, atunci cînd îl cinstesc pe legislatorul înţelept, pe descoperitorul genial şi trudnic, pe înfăptuitorul celor bune, nu pentru virtuţile aceluia, ci pentru foloasele trase de pe urmă-i, ori pe sofistul şi vorbitorul abil, care le procură mijloacele spre a veşteji un cuget curat şi un cuvînt nemincinos, sau a justifica un gînd strîmb şi a polei nevolniciile.)

Fiecare, niciunul, dedublatul

Fiecare vietate normală are dotările naturale ce-o fac aptă să funcţioneze în mediu – în direcţia supravieţuirii şi reproducerii, conform datelor ei genetice şi capacităţilor ei interacţionale – şi deţine potenţial evolutiv. Natura se asigură astfel că netrebnica vietate dăinuie. Altminteri, ea corectează cumva eroarea produsă de acţiunea oarbă a mecanismelor ontogenetice.

Fiinţa bipedă, cu organe, mîini şi creier teribil de complexe, conştientă de sine şi de mediu, capabilă să memoreze şi să înveţe, să creeze instrumente ce creează instrumente, socială şi cugetătoare, a ajuns la pragul critic în care vorbele i-au depăşit gîndurile, gîndurile au luat-o înaintea simţurilor, simţurile nu mai simt faptele, iar osia faptelor s-a rupt. Poate trăi ca parte a Lumii, dar se vrea arhitectul ei, poate rezolva probleme, dar preferă să le creeze, poate naşte un gînd bun, dar îi alăptează geamănul malefic. Vorbeşte, dar limbajul este eufemistic, spre a eluda, a minţi şi a transfera subprodusele stereotipe ale iraţionalităţii – nerănitoare, doar otrăvitoare. Pricepe ce anume dăunează lumii şi sieşi, dar nu are forţa de a acţiona în consecinţă căci duşmanul se află în oglindă!

 

De o parte evoluţia naturală a generat o civilizaţie a Binelui şi a Libertăţii, hrănindu-se şi crescînd în ritmul ei natural, de cealaltă, bruma de liber arbitru corcit cu iraţionalitate a scos o ideologie anarhică a binelui şi a libertăţii absolute. Una se ameliorează firesc şi anevoios, cealaltă se zvîrlugeşte forţat şi uniformizant; în una, viaţa cum este, în alta intoleranţă programatică pentru semenii diferiţi! Refuzînd sevele curate şi trofice ale principiilor Naturii, construind ideologii avînd pustiitoarea şi devoranta obsesie a înălţării, omul aneantizează.

*

Dintotdeauna m-am întrebat ce-ar gîndi o fiinţă raţională despre una schizofrenic alienată – virus imbecil şi copil iubitor –, cel dintîi distrugînd fără temei lumea care l-a creat şi-l cuprinde părinteşte, cel de-al doilea murind trist în braţele mamei sale!

Citeste si...
Nota
(5 voturi)

Leave a comment

Antibiotice

Facebook

Arhiva ReporterIS

« August 2018 »
Lu Ma Mie Jo Vi Sa Du
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30 31    

Clipul zilei

Go to top