Dallas, ultima mahala: berbeci și porci la poartă, cocioabe printre vile. Puțini au apă în casă, toți se încălzesc cu lemne. Dar în scurt timp, zona va fi una dintre cele mai căutate din Iași. În ultimii 10 ani, zona străzii Cicoarei s-a schimbat enorm. De la cutiile de carton din anul 2000 s-a ajuns acum la vile. Amestecate printre cocioabe dărăpănate. Există încă oameni care-și iau apa de la vecini inimoși. Dar aproape toată lumea are curent electric. Planurile pentru pod și viitoarea Șosea de Centură au băgat agitație în oameni, prețurile terenurilor au crescut.
Primele case au apărut în zona Cicoarei în 1984. După 1990, mai ales în perioada 1995-2000, pe șesul Bahluiului, între Dacia și Miroslava, s-au mutat câteva sute de ieșeni. Mulți dintre ei rămași fără case, după primul șoc al capitalismului românesc.
Dallas, ultima mahala: berbeci și porci la poartă, cocioabe printre vile. Puțini au apă în casă, toți se încălzesc cu lemne. Dar în scurt timp, zona va fi una dintre cele mai căutate din Iași. În ultimii 10 ani, zona străzii Cicoarei s-a schimbat enorm. De la cutiile de carton din anul 2000 s-a ajuns acum la vile. Amestecate printre cocioabe dărăpănate. Există încă oameni care-și iau apa de la vecini inimoși. Dar aproape toată lumea are curent electric. Planurile pentru pod și viitoarea Șosea de Centură au băgat agitație în oameni, prețurile terenurilor au crescut.
Primele case au apărut în zona Cicoarei în 1984. După 1990, mai ales în perioada 1995-2000, pe șesul Bahluiului, între Dacia și Miroslava, s-au mutat câteva sute de ieșeni. Mulți dintre ei rămași fără case, după primul șoc al capitalismului românesc.
Faptul că viaţa acestor oameni depinde, în fiecare lună, de câteva sute de lei îi face captivi. O poveste care se multiplică de sute de mii de ori, în mii de puncte de pe harta României. Ca aceia din familia Achirei o duc mulţi români: o clasă fără viitor care afectează traiul tuturor, dar mai ales al copiilor lor. Înghesuiţi în câţiva metri pătraţi, împart 1.240 de lei pe lună, iar copiii, când nu fug de-acasă, adună mai mulţi ani de repetenţie decât de şcoală.
După ce treci de Mănăstirea de la Hadâmbu, drumul este din ce în ce mai prost şi la scurt timp ajungi în satul Mironeasa din comuna cu acelaşi nume.
Faptul că viaţa acestor oameni depinde, în fiecare lună, de câteva sute de lei îi face captivi. O poveste care se multiplică de sute de mii de ori, în mii de puncte de pe harta României. Ca aceia din familia Achirei o duc mulţi români: o clasă fără viitor care afectează traiul tuturor, dar mai ales al copiilor lor. Înghesuiţi în câţiva metri pătraţi, împart 1.240 de lei pe lună, iar copiii, când nu fug de-acasă, adună mai mulţi ani de repetenţie decât de şcoală.
După ce treci de Mănăstirea de la Hadâmbu, drumul este din ce în ce mai prost şi la scurt timp ajungi în satul Mironeasa din comuna cu acelaşi nume.
Un contrast imens la 30 de km de Iași: ca să ajungi la bogăția din deal ai de trecut prin sărăcia din vale. Palatele din mănăstire sunt la doi pași de casele din chirpici care n-au baie în casă. Doar ce se construiește acum la mănăstire – noul hotel pentru pelerini – ar fi fost de-ajuns pentru asfaltarea drumului în continuare, din Hadâmbu către Cioca Boca și Mironeasa. Lac cu lebede, țarc cu cerbi și căprioare la 100 de metri de căruțe și chirpici. „Unii stareți sunt mai pricepuți în a gestiona banii”, spun reprezentanții Mitropoliei. Nu există date despre numărul de pelerini care vin anual la Hadâmbu, dar mănăstirea reușește să se dezvolte din donațiile lor. În ultimul kilometru sunt 14 troițe, toate cu sistem de iluminat și cu fundație. Semn că donațiile pentru mănăstire sunt generoase dacă până acolo s-au cheltuit bani serioși.
Puține locuri au un contrast atât de mare pe cât este la Mănăstirea Hadâmbu din comuna ieșeană Mironeasa. La 30 de km de Iași, pe un vârf de deal, este poate locul cel mai liniștit din tot județul. Dar până acolo toate semnele indică un singur lucru: puțina dezvoltare a zonei, asfaltul turnat cu țârâita, semnele palide de civilizație se datorează exclusiv lăcașului de pe deal. Dacă nu ar fi fost acolo, pe deal, localnicii din Hadâmbu nu ar fi văzut vreodată petec de asfalt sau urmă de turist.
Un contrast imens la 30 de km de Iași: ca să ajungi la bogăția din deal ai de trecut prin sărăcia din vale. Palatele din mănăstire sunt la doi pași de casele din chirpici care n-au baie în casă. Doar ce se construiește acum la mănăstire – noul hotel pentru pelerini – ar fi fost de-ajuns pentru asfaltarea drumului în continuare, din Hadâmbu către Cioca Boca și Mironeasa. Lac cu lebede, țarc cu cerbi și căprioare la 100 de metri de căruțe și chirpici. „Unii stareți sunt mai pricepuți în a gestiona banii”, spun reprezentanții Mitropoliei. Nu există date despre numărul de pelerini care vin anual la Hadâmbu, dar mănăstirea reușește să se dezvolte din donațiile lor. În ultimul kilometru sunt 14 troițe, toate cu sistem de iluminat și cu fundație. Semn că donațiile pentru mănăstire sunt generoase dacă până acolo s-au cheltuit bani serioși.
Puține locuri au un contrast atât de mare pe cât este la Mănăstirea Hadâmbu din comuna ieșeană Mironeasa. La 30 de km de Iași, pe un vârf de deal, este poate locul cel mai liniștit din tot județul. Dar până acolo toate semnele indică un singur lucru: puțina dezvoltare a zonei, asfaltul turnat cu țârâita, semnele palide de civilizație se datorează exclusiv lăcașului de pe deal. Dacă nu ar fi fost acolo, pe deal, localnicii din Hadâmbu nu ar fi văzut vreodată petec de asfalt sau urmă de turist.
