Politizarea CA la Aeroport, un dezastru. Două mari investiții sunt urgente. Politica amenință una dintre puținele instituții care chiar funcționează în Iași: Aeroportul. Cu un trafic în prezent ce ar fi trebuit să fie abia peste 15 ani, toate investițiile enunțate într-un plan de dezvoltare prezentat deja CJ-ului de aproape un an trebuie urgentate. „Avem două mari urgențe în curtea noastră și una care nu depinde de noi”, spune actualul director Alexandru Anghel. Fostul director Marius Bodea vede un viitor sumbu: „Nu avem loc confortabil nici pentru cele 6 curse noi anunțate de Wizzair pentru primăvară”. Culmea este că Aeroportul poate obține singur finanțarea necesară, având nevoie doar de garanția statului.

Aeroportul Iași a devenit victima propriului succes și are nevoie ca de aer de 36 de milioane de euro care să asigure dezvoltarea în următorii ani. Pentru că ajunge la capătul resurselor de spațiu din cauza creșterii peste așteptări a traficului aerian – abia peste 15 ani ar fi trebuit să avem traficul din prezent, conform calculelor inițiale - are nevoie urgent de două investiții și de implicarea Primăriei. Trebuie 36 de milioane de euro în total, bani pe care Aeroportul îi poate obține de la bănci, cu garanție din partea statului, fiind pe profit. În aceste condiții, politizarea selecției de dosare pentru CA a venit ca nuca în perete. O spune, voalat, chiar directorul actual, Alexandru Anghel.

Politizarea CA la Aeroport, un dezastru. Două mari investiții sunt urgente. Politica amenință una dintre puținele instituții care chiar funcționează în Iași: Aeroportul. Cu un trafic în prezent ce ar fi trebuit să fie abia peste 15 ani, toate investițiile enunțate într-un plan de dezvoltare prezentat deja CJ-ului de aproape un an trebuie urgentate. „Avem două mari urgențe în curtea noastră și una care nu depinde de noi”, spune actualul director Alexandru Anghel. Fostul director Marius Bodea vede un viitor sumbu: „Nu avem loc confortabil nici pentru cele 6 curse noi anunțate de Wizzair pentru primăvară”. Culmea este că Aeroportul poate obține singur finanțarea necesară, având nevoie doar de garanția statului.

Aeroportul Iași a devenit victima propriului succes și are nevoie ca de aer de 36 de milioane de euro care să asigure dezvoltarea în următorii ani. Pentru că ajunge la capătul resurselor de spațiu din cauza creșterii peste așteptări a traficului aerian – abia peste 15 ani ar fi trebuit să avem traficul din prezent, conform calculelor inițiale - are nevoie urgent de două investiții și de implicarea Primăriei. Trebuie 36 de milioane de euro în total, bani pe care Aeroportul îi poate obține de la bănci, cu garanție din partea statului, fiind pe profit. În aceste condiții, politizarea selecției de dosare pentru CA a venit ca nuca în perete. O spune, voalat, chiar directorul actual, Alexandru Anghel.

Dacă modificările Codurilor se află în dezbatere publică, să vedem ce este de negociat între Putere, Opoziţie şi societate civilă:

- prejudiciu sub 45.000 de euro prin abuz în serviciu nu este infracţiune

- plângerea o poate face doar partea vătămată în maxim 3 luni

- pedeapsa se reduce la maxim 3 ani, fiind prevăzută şi o simplă amendă.

Într-o lună, ai 100 de achiziţii directe sub acest prag, la preţuri supraevaluate sau decontări pe lucrări fictive, şi nu mai pot fi incriminate. Cazul MNLR de la Iaşi sau lucrările de la şcoli date clientelei, cu situaţii de lucrări false, sau afacerile în familie cu primarul de la Tomeşti, sau multe alte zeci de cazuri descoperite de echipa REPORTER DE IAŞI în ultimii 4 ani.

Sensul acestei prevederi: presiunea financiară a funcţionarilor din administraţie şi a reprezentanţilor politici la nivel local. 90% din administraţie fură de nevoie, nu are din ce trăi, 10% fură din lăcomie. Până le creşte salariile la nivelul pretenţiilor (o mie-două mii-trei mii de euro), Dragnea le dă liber la furat până în 45.000 de euro, multiplicat cu cât îi lasă conştiinţa. E o fidelizare pe termen lung a şefilor de clanuri locale, care sunt câteva mii în România şi care îţi aduc millionul de voturi mult timp de-acum înainte.

Dacă 5% din bugetele tuturor instituţiilor sunt achiziţii directe şi se fură 50% din această sumă, practic ni se cere să fim de acord să mărim efortul bugetar cu 2-3% din totalul cheltuielilor publice, circa o treime din PIB. Altfel spus, e o majorare a salariilor mascată, care înseamnă anual un efort de 1-2 miliarde de euro. Majorarea nu este însă distribuită uniform, ci ajunge la 10% din funcţionari, demnitari, prietenii şi rudele lor. Ca într-o ţară bananieră.

Achiziţiile directe se fac şi-acum prin intermediari bine aleşi, singura preocupare fiind ca preţurile să nu sară calul. Odată cu ofensiva DNA şi publicarea atribuirilor pe SEAP, în ultimii 10 ani, adaosurile pe achiziţii scăzuseră de la 300-400% la 70-80% (din care plăteşti impozite, salarii, chirii, transport, utilităţi, rămânând cu un profit curat de 30%). Mai mult, psihoza anticorupţiei crease climatul de neîncredere între funcţionari. Acum, dacă infracţiunea dispare, revine mentalitatea participării colective la fraude („ne ajutăm între noi să furăm împreună"). Pe vremea lui Năstase, erau aberaţii la tot pasul, o ţeavă costa 800 de dolari, iar preţul real era de 50 de dolari. Un bisturiu de 2 dolari era vândut cu 60 de dolari. E schizofrenie să crezi că poţi reînvia sistemul.

În final, revenim la modelul post-sovietic, cu o clasă privilegiată, 1 milion de funcţionari publici care trăiesc din furat, nu din salariu. Modelul se reîntipărește în mentalul colectiv: redevenim o societate în care devenirea pe cont propriu este descurajată, cariera la stat fiind mai rentabilă. „El lucrează la Primărie, îşi permite", sau „E inspector la Metrologie, are de unde", sunt formele de invidie pe care le auzeam la bloc, pe vremuri, şi situaţia revine.

Războiul civil, despre care se vorbeşte de 24 de ore, pluteşte de mult în aer, ne facem că nu-l observăm. Anticorupţia a transformat milionul de bugetari în Cenuşăresele sistemului social. Cu salarii mici şi fără să fure, situaţia lor a devenit insuportabilă. E o răzvrătire a unei Românii împotriva celeilalte ce răzbate şi pe reţelele sociale. Șefimea politizată şi ahtiată după vile şi vacanţe scumpe se foloseşte de această frustrare, militarizând corpul funcţionăresc.

Sustenabilitatea trebuie asigurată printr-un pact politic la vârf: nu scădem standardele, ci creştem efortul de dezvoltare prin muncă, meritocraţie şi viziune economică.

Dacă modificările Codurilor se află în dezbatere publică, să vedem ce este de negociat între Putere, Opoziţie şi societate civilă:

- prejudiciu sub 45.000 de euro prin abuz în serviciu nu este infracţiune

- plângerea o poate face doar partea vătămată în maxim 3 luni

- pedeapsa se reduce la maxim 3 ani, fiind prevăzută şi o simplă amendă.

Într-o lună, ai 100 de achiziţii directe sub acest prag, la preţuri supraevaluate sau decontări pe lucrări fictive, şi nu mai pot fi incriminate. Cazul MNLR de la Iaşi sau lucrările de la şcoli date clientelei, cu situaţii de lucrări false, sau afacerile în familie cu primarul de la Tomeşti, sau multe alte zeci de cazuri descoperite de echipa REPORTER DE IAŞI în ultimii 4 ani.

Sensul acestei prevederi: presiunea financiară a funcţionarilor din administraţie şi a reprezentanţilor politici la nivel local. 90% din administraţie fură de nevoie, nu are din ce trăi, 10% fură din lăcomie. Până le creşte salariile la nivelul pretenţiilor (o mie-două mii-trei mii de euro), Dragnea le dă liber la furat până în 45.000 de euro, multiplicat cu cât îi lasă conştiinţa. E o fidelizare pe termen lung a şefilor de clanuri locale, care sunt câteva mii în România şi care îţi aduc millionul de voturi mult timp de-acum înainte.

Dacă 5% din bugetele tuturor instituţiilor sunt achiziţii directe şi se fură 50% din această sumă, practic ni se cere să fim de acord să mărim efortul bugetar cu 2-3% din totalul cheltuielilor publice, circa o treime din PIB. Altfel spus, e o majorare a salariilor mascată, care înseamnă anual un efort de 1-2 miliarde de euro. Majorarea nu este însă distribuită uniform, ci ajunge la 10% din funcţionari, demnitari, prietenii şi rudele lor. Ca într-o ţară bananieră.

Achiziţiile directe se fac şi-acum prin intermediari bine aleşi, singura preocupare fiind ca preţurile să nu sară calul. Odată cu ofensiva DNA şi publicarea atribuirilor pe SEAP, în ultimii 10 ani, adaosurile pe achiziţii scăzuseră de la 300-400% la 70-80% (din care plăteşti impozite, salarii, chirii, transport, utilităţi, rămânând cu un profit curat de 30%). Mai mult, psihoza anticorupţiei crease climatul de neîncredere între funcţionari. Acum, dacă infracţiunea dispare, revine mentalitatea participării colective la fraude („ne ajutăm între noi să furăm împreună"). Pe vremea lui Năstase, erau aberaţii la tot pasul, o ţeavă costa 800 de dolari, iar preţul real era de 50 de dolari. Un bisturiu de 2 dolari era vândut cu 60 de dolari. E schizofrenie să crezi că poţi reînvia sistemul.

În final, revenim la modelul post-sovietic, cu o clasă privilegiată, 1 milion de funcţionari publici care trăiesc din furat, nu din salariu. Modelul se reîntipărește în mentalul colectiv: redevenim o societate în care devenirea pe cont propriu este descurajată, cariera la stat fiind mai rentabilă. „El lucrează la Primărie, îşi permite", sau „E inspector la Metrologie, are de unde", sunt formele de invidie pe care le auzeam la bloc, pe vremuri, şi situaţia revine.

Războiul civil, despre care se vorbeşte de 24 de ore, pluteşte de mult în aer, ne facem că nu-l observăm. Anticorupţia a transformat milionul de bugetari în Cenuşăresele sistemului social. Cu salarii mici şi fără să fure, situaţia lor a devenit insuportabilă. E o răzvrătire a unei Românii împotriva celeilalte ce răzbate şi pe reţelele sociale. Șefimea politizată şi ahtiată după vile şi vacanţe scumpe se foloseşte de această frustrare, militarizând corpul funcţionăresc.

Sustenabilitatea trebuie asigurată printr-un pact politic la vârf: nu scădem standardele, ci creştem efortul de dezvoltare prin muncă, meritocraţie şi viziune economică.