Vineri, 24 03 2017
Ar fi putut fi cel mai mare povestitor al zilelor noastre, dar firul vieții i s-a sfârșit înainte de vreme. Povestea lui Filip

Ar fi putut fi cel mai mare povestitor al zilelor noastre, dar firul vieții i s-a sfârșit înainte de vreme. Povestea lui Filip

Este poate una dintre cele mai triste și emoționante povești scrise vreodată pe holurile unui spital din România. Medicul Vladimir Poroch, coordonatorul Compartimentului de Îngrijiri Paliative din cadrul Institutului Regional de Oncologie Iaşi, prezintă pe pagina sa de Facebook fragmente din jurnalul unui tânăr care a murit la vârsta de 18 an și care visa să scrie romane.

 

„Dragi prieteni, în aceste zile de sărbătoare aș vrea să ne gândim și la cei care sunt în suferință sau care au plecat deja dintre noi...

Vă redau mai jos câteva rânduri scrise de regretatul Filip, unul din pacienții noștri cei mai tineri (18 ani), care și-a dorit să scrie un roman... Din păcate nu a mai fost timp, însă cele câteva pagini pe care ni le-a lăsat sunt de-a dreptul emoționante!...

Vă urez Crăciun fericit, multă sănătate și liniște sufletească!”

 

POVESTEA LUI FILIP

M-am născut în orașul Avrig, județul Sibiu, pe data de 6 octombrie 1997. Mai am 3 frați: Iulian (27 ani), Bogdan (25 ani) și Maria (12 ani), sănătoși tun.

 

Am locuit până la vârsta de 3 ani în Sibiu. Stăteam la bloc, nu mai țin minte la ce etaj, parcă la 3. Era destul de frumos, aveam prieteni, mă jucam cu ei. Pe urmă m-am mutat în județul Vaslui, la țară. În primele zile eram un copil retras. În cele din urmă, mi-am dezvăluit adevărata personalitate care, trebuie să recunosc, era cam energică. Când vedeam că trece un autobuz, aveam prostul obicei de a sări în fața lui, pentru amuzament. Cu timpul, m-am potolit.

 

Până la vârsta de 12 ani, mergeam în fiecare duminică la biserică, locul în care găseam mereu liniștea... liniște întreruptă uneori de bătrânii guralivi. Apropierea mea de Dumnezeu a fost remarcată, precoce, de către preotul ce m-a lăsat să cânt în strană. Apoi m-a luat sub „aripa” sa, în altar. Mi se părea incredibil că Adevărul Absolut putea fi condensat într-un lăcaș atât de mic, că putea deveni palbabil, când răsfoiam paginile Sfintei Scripturi. Practic, pacea interioară, indusă de armonia creată de rugăciunile cântate în cor, se împletea cu bucuria de a ști că am o familie iubitoare și fericită. Acum, privind în urmă, realizez faptul că marea mea dorință a fost să fiu elev al Seminarului Teologic și să devin preot. Am simțit mereu trebuie să fiu în biserică, pentru binele meu și al celor din jur.

 

La 12 ani, când veneam de la biserică, am observat că se umflase genunchiul drept, fără să mă fi lovit înainte. Simțeam că obosesc, că eram din ce în ce mai slăbit, începusem să nu mai citesc corect în strană, preotul se supăra adesea pe mine. Nu aveam niciun fel de justificare pentru aceste ciudățenii. Eu credeam că e oboseala de toate zilele...

 

M-am dus, în cele din urmă, la dispensar, în Vaslui, unde mi s-a spun să țin gheață și tărâță la genunchi, timp de o săptămână. Văzând că situația nu se ameliorează și că genunchiul continuă să se umfle, m-am adresat medicilor de la spitalul din Vaslui. Aceștia au efectuat mai multe investigații. În cele din urmă, diagnosticul pus a fost cel de osteosarcom epifiza distală femur. Ocoleau să ne spună diagnosticul, până în ziua în care mama l-a întrebat vehement pe doctor: „Domnule doctor, e malign sau benign?”. Doctorul ne-a sugerat să venim la Iași pentru mai multe investigații și un tratament corespunzător al tumorii ce părea a fi malignă. Dl. dr. A. mi-a efectuat o biopsie, rezultatul a confirmat suspiciunile. Inițial, mi-a fost recomandată amputarea membrului inferior. Mama a refuzat categoric această opțiune.

 

La Iași, d-na dr. M. i-a reproșat mamei că a adoptat comportamentul unei plăci stricate, repetând obsesiv cuvântul “amputare”. Dumneai a liniștit-o pe mama, informând-o că mai există alte soluții, nu atât de radicale, ca, spre exemplu, chimioterapia. În cele din urmă am aflat și despre endoproteze. Ortopedul, uitându-se la CT, ne-a informat, cu regret, că această opțiune nu este posibilă.

 

Îmi amintesc ceva frânturi din conversația purtată între mine și domnul doctor...

„-Domnule doctor, aceasta este șansa ca eu să trăiesc? Amputarea ?

-Da.

-Atunci accept amputarea ! Nu vă uitați la ea (mama), nu ei îi tăiați piciorul. Tu să-mi juri, mamă, că n-ai să plângi!”

 

Pe data de 7 decembrie am făcut un RMN. Doctorul a spus că pot să încep recuperarea piciorului. Eu i-am mulțumit, mama era foarte derutată...

 

„-Ce recuperare?

-A piciorului, nu așa am discutat?”

 

Ca să scurtez povestea, vă spun că aveam nevoie de o sumă considerabilă pentru respectiva endoproteză. În preajma sărbătorilor, colegii și rudele s-au mobilizat și au strâns o mare parte din suma necesară. Însă nu era suficientă... Primarul a discutat cu cei de la firmă, spunându-le că garantează personal pentru noi, că vom plăti restul de bani. Ei au refuzat. După eforturi considerabile, mama a făcut rost de banii ce mai erau necesari și am făcut operația. Contrar așteptărilor, tumora nu a infiltrat vasele, nervii sau tendoanele; fiind de dimensiuni mici, nu a fost necesar autotransplantul. Am prins putere, am prins curaj când am văzut că cei dragi sunt alături de mine! Am fost mereu de părere că cei care ne înconjoară reprezintă un izvor nesecat de energie care mă ajută să mă alimentez cu optimism și dorința de a fi un luptător. Probabil că mulți dintre oameni nu realizează câtă putere poate sta, în stare dormandă, în spatele unei strângeri de mână și a unui zâmbet venit din inimă. Câți dintre ei sunt conștienți că din entități cu puls sublimează în terapie vie, atunci când își doresc?

 

Am continuat recuperarea. O mustram pe mama că se stresează prea mult. Încercam din răsputeri să îi transmit ideea că, prin răbdare, totul se va rezolva. Știam când plângea, când îmi ascundea lucruri sau când mă mințea... Spre exemplu, am plănuit, împreună cu niște copii din salon, să îi ascultăm pe medici ca să aflăm dacă eu sunt „copilul cu tumora”. În cele din urmă, am aflat că eu sunt acela, moment în care m-am înfuriat pe ea, acuzând-o că este o mincinoasă.

 

Am întâlnit copii care aveau părinți foarte săraci. O rugam pe mama să le cumpere unguente pentru calmarea durerilor și fructe. Față de unii dintre ei aveam un comportament destul de agresiv, nu puteam să suport ideea că nu își prețuiesc părinții. Îi strângeam, însă, pe toți, făceam scamatorii și inventam jocuri împreună. Îmi tresărea inima de bucurie știind că reușeam să-i fac fericiți, să nu mai simtă poverile ce le duc în spate, să-și uite durerile și întrebările fără răspuns.

 

Am cunoscut-o pe Magda, la vârsta de 17 ani, ea avea 13. A fost o legătură cu adevărat puternică, ce prevestea parcă faptul că era să fie ultima sa legătură cu o ființă umană de pe Pământ. Magda s-a pierdut. Dar am încercat să o fac fericită, atât cât mi-a fost cu putință. Într-o noapte am visat-o, ne luam „la revedere”. Nu de puține ori am visat copiii din spitalul în care eram internat, cu o noapte înainte ca aceștia să moară. Unii erau la capătul scărilor, alții se îndreptau spre lift. Cu toții îmi spuneau că acum e momentul lor să plece, că nu e timpul ca eu să îi urmez. Îmi spuneau că doar ei au voie să plece, eu nu... și mă reîntorceam. A doua zi, când mă trezeam și conștientizam cine era personajul din vis, o întrebam pe mama: „-Mama, așa-i că a murit?” Și așa era...

 

În timpul cât am stat internat, m-am întâlnit cu Florin. Acesta s-a sinucis. L-am visat cu o noapte înainte de săvârșirea cumplitului gest. Eram împreună într-un autobuz extrem de aglomerat. El mă implora să nu îl judec și eu în acel moment iar eu i-am răspuns, senin, că fiecare răspunde pentru viața sa, deci eu nu îl voi judeca și l-am îmbrățișat. Am aflat, în ziua următoare, că Florin a murit.

 

Povestirea este succintă, în realitate poate căpăta amploarea unui roman. Poate că un jurnal ar fi fost de folos ca să relatez întămplările în ordine cronologică și să nu încurc firul povestirii...dar mereu am detestat ideea de jurnal!

 

A doua intervenție a fost tare dureroasă. Tumora s-a extins deasupra protezei, a invadat șoldul. A fost necesară, prin urmare, o proteză la șold. Aceasta mi-a fost oferită gratuit, printr-un proiect. Am stabilit cu domnul doctor să îi spunem mamei că va costa 15000 de euro. Nu a fost cea mai bună glumă la care am putut să mă gândesc vreodată, mama s-a albit. Eu și domnul doctor am început să râdem.

 

În tot acest timp, am făcut ședințe de chimioterapie, am urmat cea mai grea ramură din protocol. Bineînțeles, efectele secundare nu au întârziat să apară. Grețuri, vărsături, slăbiciune musculară, halucinații... Medicii mă priveau cu admirație. Încercam, pe cât posibil, să nu mă plâng, îmi spuneam adesea că sunt un om cu frică doar de Dumnezeu. Patru specialiști au atestat prezența tumorii, însă nu și a metastazelor.

 

Am avut o ambiție foarte mare, am mers la școală 2 săptămâni. Coșmarul a început în 2015. Operațiile ce au urmat au fost dificile, dureroase, mă recuperam greu. Erau perioade când pauzele dintre operații erau de o zi. Mama mi-a respectat mereu deciziile, a contat foarte mult pentru mine acest lucru. În reprezentarea mea, operația nu era un eveniment care să mă emoționeze. Am fost mereu lucid și conștient de ceea ce mi se întâmplă. Aprilie a fost o lună neagră, operația de atunci a durat 8 ore. Am rămas cu rana deschisă aproape o lună, am contactat un stafilococ auriu. Medicii au apelat la diverse antibiotice și la calmante puternice. Eu am sperat mereu că voi fi bine! Nu mai cunoșteam cum e să simți lumina și căldura unei zile. Mama mă ducea în fața geamului de la salon, momente în care îmi aminteam de zilele de odinioară, când mergeam la slujbe să caut un alt soi de Lumină...

 

Pe 15 iunie am plecat acasă deoarece analizele au ieșit bune. După o săptămână, însă, nu m-am mai putut mișca. Am revenit la spital. Starea mea de sănătate se înrăutățea considerabil... apogeul a fost atins pe 6 octombrie, de ziua mea, când am aflat că tumora a metastazat în plămâni. Acum sunt internat la secția de Îngrijiri Paliative. Tot ceea ce îmi doresc este ca medicii să mă stabilizeze și să îmi petrec sărbătorile de iarnă acasă, cu familia. Când mă voi simți mai bine, pe la 20 de ani, îmi doresc să scriu o carte, simt că pot scrie un roman. Acum m-am concentrat să spun câteva frânturi, să-mi descarc sufletul.

 

Mami, dacă e să rămân pe Pământ, e bine...dacă e să plec, o să fiu printre îngeri. E voia Celui de Sus dacă rămân sau plec, dar eu prefer totuși să trăiesc. Nu am cum să întorc lucrurile din drum, voi merge până la capăt! Care e capătul? Nu știu nici eu, mami...

 

Filip, ajutat la redactare de stud. Iolanda Pălimaru”

Citeste si...
Nota
(2 voturi)
Logheaza-te pentru a adauga un comentariu

Antibiotice

Facebook

Arhiva ReporterIS

« Martie 2017 »
Lu Ma Mie Jo Vi Sa Du
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30 31    

Clipul zilei

Sondaj

Joomla forms builder by JoomlaShine
Go to top