fbpx
 
Reflecţiile unui canceros

Reflecţiile unui canceros


Programul care controlează înmulţirea şi funcţionarea celulelor mele a fost deturnat. În corpul meu s-a dat o luptă de care doar unul dintre combatanţi era conştient, celălalt neocupîndu-se de sine. Toţi cunoscuţii îmi spun vorbe pline de speranţă, pe care nici un retardat nu le-ar crede.

 

Nimeni nu ştie cînd – căci astfel de lucruri se petrec pe furiş –, dar programul care controlează înmulţirea şi funcţionarea celulelor mele a fost deturnat. Am tot mai multe celule care o iau razna: se îngrijesc exclusiv de propria existenţă şi supravieţuire, se înmulţesc frenetic şi haotic. În plus, parazitismul lor este deplin, căci încearcă să le convingă pe cele sănătoase că acea stare aberantă este calea firească şi bună, că toate ar trebui să existe în chipul acela schimonosit. Adică simpla lor existenţă şi activitate distruge organismul la care ar fi trebuit să participe constituindu-l.

 

Am ales să nu mă comport ca o celulă canceroasă

Medicii îmi spun că ele fac lucrul acesta în cele mai ticăloase modalităţi. La început au cerşit milă, apoi toleranţă. Lipsa de vigilenţă a organismului şi indolenţa mea au creat condiţii speciale şi apoi favorizante, nedistingînd între organism şi parazitul generat de anomalia genetică şi comportamentală. Întărite de această dublă orbire, adunătura de celule aberante a ajuns o armată organizată, al cărei ţel a devenit expansiunea – prin convertirea sau distrugerea a tot ceea ce nu este ca ele. Au aplicat exact tratamentul opus celui pe care îl ceruseră pentru ele! Se vede că în corpul meu s-a dat o luptă de care doar unul dintre combatanţi era conştient, celălalt neocupîndu-se de sine, ci de rostul său firesc: viaţa normală a organismului pe care îl constituie.

Biologii îmi spun că orice element viu face totul pentru a supravieţui. Dar tot ei îmi spun că este în natura organismului sănătos şi preţ al vieţii eliminarea elementelor care-i dăunează. Fiind mult prea tîrziu pentru a mai acţiona eficient, am ales să nu mă comport ca o celulă canceroasă – cerşind mila şi toleranţa celor din jur –, nici ca o celulă sănătoasă – luptînd zadarnic sau plîngîndu-mi de milă –, ci ca un organism care înainte de a muri încearcă să transmită o experienţă, poate spre învăţare.

 

Doar viaţa normală poate fi plenară, şi de aceea merită a fi celebrată şi elogiată. Restul e tristeţe

 

Cine ştie ce chimie moleculară a bolii m-a făcut indivios şi meschin

Ar fi amuzant dacă nu ar fi penibil faptul că toţi cunoscuţii îmi spun vorbe pline de speranţă, pe care nici un retardat nu le-ar crede. Au grijă de mine aşa cum am avut eu grijă de celulele canceroase – dar ei în mod conştient –, hrănindu-şi astfel un stupid orgoliu de infirmieră, compensîndu-şi astfel un delirant sentiment de vinovăţie, parcă adunînd cu orgolioasă vinovăţie întreaga suferinţă a lumii. Cam toţi îmi spun să lupt căci voi învinge cum au învins şi alţii (de parcă ar cunoaşte întocmai acele situaţii concrete, de parcă încăpăţînarea de a trăi poate învinge eroarea materială sau de parcă ei ar fi nemuritori), dar mai ales că boala mă face special (de parcă boala este un aducător de privilegii imperative). Dragii de ei nu ştiu că special înseamnă ‘caracteristic, esenţial pentru o specie’, că specială pentru oameni este vorbirea vocal-articulată, gîndirea abstractă, filozofarea, arta. Creşterea aberantă a celulelor, luarea în stăpînire de către acestea a organismului şi distrugerea lui nu sînt evenimente speciale, ci catastrofe degenerative şi pustiitoare.

Unii dintre ei sînt atît de taraţi psihic încît nu pricep cum de-au trecut de pubertate: nu vin la întîlnire decît cînd sînt răciţi. Îşi scuipă şi ei plămînii, chipurile să nu mă simt prost că ei sînt sănătoşi, iar eu bolnav. Pe mine, cine ştie ce chimie moleculară a bolii m-a făcut indivios şi meschin. În acest context, şi sigur fiind că nu mă voi însănătoşi vreodată, poate că a devenit firesc să-i indiviez uneori pentru că sînt sănătoşi, şi (asemenea celulelor care puseseră stăpînire pe mine) chiar să le doresc boala. Este întortocheat mecanismul bolii, căci profit de prostia clişeului prin care ei preamăresc diferenţa – asta spre a-şi crea justificări anti-naturale, care să le permită a mă primi la masa lor – dorindu-le să fim cu toţii la fel: bolnavi ca mine. Pe ei, însă, oare ce degenerescenţă psihică îi face să se „solidarizeze” cu mine, ajungînd să se respingă între ei, parcă dorindu-şi boala?

 

Anomalia are nevoi proprii

Fireşte că anomalia este deosebită, aparte, ca orice lucru aflat în răspărul principiilor de organizare şi funcţionare ale materiei şi ale vieţii. Fireşte că anomalia are nevoi proprii. A trebuit ca un strămoş al meu să ia (într-un fel sau altul) o decizie proastă, care a avut urmări pentru tot neamul. Genele pe care le-a stricat el cumva (chiar „ghinion” să fi fost, tot i se datorează, fie şi indirect), s-au tot transmis cumva, spre nenorocirea urmaşilor. A mai trebuit ca eu – avizat fiind de această slăbiciune generatoare a unei predispoziţii către cancer – să fiu nesăbuitul care nu s-a ferit ci, dimpotrivă, a activat plenar tara genetică, fumînd cu nesăbuinţă. Apoi, ca orice parazit tolerat, fumatul şi-a impus nevoile lui, călcînd peste ale mele, m-a luat în stăpînire şi m-a adus în starea de a-l considera indispensabil – parte a fiinţei mele.

 

Natura nu se coordonează în toate

Ce-i drept l-am urmat de Dawkins, care spunea că în asemenea situaţii este cu minte să te abţii de la a avea urmaşi. Canceros fiind, n-am jucat destinul unei alte fiinţe la loteria genelor, numai pentru a potoli un instinct pe care Natura nu mi l-a suprimat, ci mi l-a lăsat ca oricărei alte vietăţi, deşi în cazul meu era inadecvat şi pernicios. Am înţeles repede că Natura, şi viaţa pe care a generat-o, funcţionează între anumite limite, în afara lor neputînd exista nici una nici cealaltă. Eu, cu boala mea, pot trăi alături sau chiar pe seama celorlalţi, căci, prin ceilalţi, Natura şi viaţa oscilează rezonabil între acele limite. Ceea ce nu pot este să-i înlocuiesc pe ceilalţi, căci prima consecinţă ar fi ieşirea dintre acele limite, iar consecinţa acesteia se înţelege de la sine. Faptul că acelora care au două sute de kilograme nu li se diminuează proporţional senzaţia de foame şi anabolismul, iar capacitatea de a avea relaţii sexuale o au şi cei sterpi ori cei ale căror gene abia îi ţin pe ei în viaţă, arată că Natura nu se coordonează în toate. Uneori, joacă feste cu sau fără consecinţe fizice – însă mereu cu consecinţe psihice şi sociale –, dar asta face parte din mecanismele ei selective. Astfel încît atunci cînd un tarat genetic, cum sînt eu, pare a fi în regulă, la fel deciziile sale, la fel primele consecinţe, doar credulii îl pot lua drept argument valid şi exemplu de urmat.

 

Realitatea este că sînt bolnav

De aceea unul care – prin deducţii direct extrase din observarea şi înţelegerea corectă a acţiunilor naturale – ar încerca să le explice naivilor diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, aproape sigur va fi învins de un altul care – prin raţionamente de şezlong, aparent morale, de fapt doar conforme unor deziderate conjuncturale – va promova o idee convenabilă oricărei mulţimi, care tinde să se identifice cu victima, cu învinsul, cu becisnicul ghinionist, iar nu cu cel liber, cu învingătorul, cu supravieţuitorul prin truda proprie şi adaptată cerinţelor mediului natural. Realitatea este că sînt bolnav şi – la urma urmelor şi întotdeauna – aşa cum între patru scînduri încap foarte bine atît cel mai slab şi umil, cît şi cel mai puternic şi preamăreţ, tot astfel unei căi de a muri nu i se cere decît să fie eficientă.

 

Nu este nimic eroic în boală

Între timp, doi prieteni normali lucrează făcîndu-şi exemplar datoria faţă de familie şi faţă de lume, unul inimos mi-a murit extrăgînd semeni dintr-un teribil pîrjol, iar al patrulea, viteaz, a fost ucis pe cînd salva o tînără de nişte tîlhari. De ei nu ştie nimeni, minţile închise dinaintea lor considerîndu-mă un erou în faţa căruia toate porţile trebuie deschise.

Nu este nimic eroic în boală, cum nu este nimic demn în moarte. Prima e anomalie, a doua – reciclare. Doar viaţa normală poate fi plenară, şi de aceea merită a fi celebrată şi elogiată. Restul e tristeţe.


Citeste si...
Nota
(19 voturi)
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului ReporterIS
Suma: 

Donație lunara
Donează lunar pentru susținerea proiectului ReporterIS
Suma: 

Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului ReporterIS
Suma: 

Donație lunara
Donează lunar pentru susținerea proiectului ReporterIS
Suma: