Pe 22 decembrie 1989, la 5 dimineaţa, Iulian Vlad, şeful Securităţii, îl întrebă pe Vasile Milea, ministrul Apărării, dacă n-ar fi bine să termine o dată cu Ceauşescu, să intre mai mulţi în biroul său şi să-i spună că povestea s-a încheiat, că trebuie să predea Puterea. Şi tot n-au făcut-o. Atât de laşi erau.
Toată noaptea se trăsese în Bucureşti, fuseseră lupte de stradă, muriseră oameni, baricadele se apropiau de Comitetul Central, Ceauşescu nu dormise deloc, iar la 4 dimineaţă încă dădea ordine pe care comandanţii le ascultau smeriţi, deşi poporul le suflă în ceafă. Pe 22, Ceauşescu a fugit la ora 12, când poporul se afla la câţiva zeci de metri de el, spărgea uşile palatului şi l-ar fi linşat. Niciunul din apropiaţii dictatorului n-a mişcat un deget pentru a scurta agonia Puterii măcar cu o oră. Niciunul n-a ieşit voluntar din marasm, toţi au trebuit extraşi cu forţa, violent, din paradigma pseudorealitații.
Unchiul lui Mihai Chirica se află, involuntar, pe o listă a viitorilor cetăţeni de onoare ai Iaşului, fiind luptător cu rol determinant la Revoluţie. Dar faptele concrete, reale sunt altele şi nimeni nu le prezintă obiectiv, în numele adevărului.
După 22 decembrie, la Iaşi n-a mai fost Revoluţie. N-a existat niciun rol determinant. Regimul se prăbuşise. Vasile Chirica n-a luptat cu nimeni, toţi am alergat atunci după nişte fantome şi psihoza s-a terminat în trei zile.
Vasile Chirica a primit o casă în centrul Iaşului, de la Primăria nepotului său, şi a reamenajat-o, dublându-i suprafaţă, fără autorizaţie de construcţie. Samavolnic. A făcut-o ca un privilegiat în neo-comunism. Acestea sunt faptele reale şi consecinţa într-o lume firească, guvernată de ordine şi legalitate, ar fi trebuit să fie demolarea. Nu există altă prevedere în legea obştească.
În neo-comunism, Vasile Chirica şi nepotul său au inventat o autorizaţie retroactivă şi au spus că lucrările s-au făcut într-o singură noapte, proiectate cumva în viitor, printr-o distorsiune spaţio-temporală. Şeful Poliţiei Locale, un fel de Postelnicu al lui Ceauşescu, a certificat deconstrucţia realităţii, şi a spus că autorizaţia e bună, suntem cu toţii martorii unui act de magie.
Depinde de popor dacă faptele reale vor rămâne pentru o eternitate îngropate de minciună şi măsuri discreţionare, aflate la cheremul unei familii conducătoare, în acest neo-comunism.
Mihai Chirica ascunde 5 ani de hoţie în afacerea spaţiilor publicitare de la CTP bălmăjind o diversiune cu noul cod administrativ. Am intuit asta de când am văzut proiectul de Hotărâre. Avem o altă denaturare a realităţii. Nu există nicio legătură între cei 5 ani de hoţie patronaţi de Mihai Chirica şi noul cadru legislativ. Chirica şi slugile sale nomenclaturiste trebuiau pur şi simplu să respecte legea achiziţiilor publice, trebuiau să respecte procedura legală, universal valabilă şi aplicabilă dintotdeauna. Chirica şi conducerea CTP se află în afara legii, suntem în plină anarhie administrativă, şi nimeni din jurul său nu are curajul de a-i spune adevărul. Îl văd în fundul gol şi îi admiră hainele invizibile.
Chirica recurge la atacuri neprincipiale şi devine chiar trivial când e încolţit. Dar aici nu au importanţă diferenţele doctrinare, mizele personale, defectele, afinităţile, grupurile de reflecţie. Aici contează faptele, fraudă reală, anii de hoţie. Chirica trebuie obligat să fixeze cu privirea realitatea, să nu fugă, să nu se ascundă. Să lase deoparte defectele altora şi să răspundă la obiect: astea sunt faptele, răspunde! Doar faptele, rămâi la fapte.
În ianuarie vom continua se destructurăm diversiunea lui Mihai Chirica după hoţia de 5 ani de la CTP. Revoluţia a eşuat. Suntem în plin neo-comunism. Mergem mai departe.
