Duminica, 24 06 2018
25 de ani de „retail”: Nea Mihai, de profesie TALCIOCAR

25 de ani de „retail”: Nea Mihai, de profesie TALCIOCAR

Singurul loc în care se pune preţ pe sărăcie a avut, la un moment dat, perioada lui de glorie. „Bazarul”, cum îi spun autorităţile sau „talciocul”, cum îi spun ce-i ce-l bat cu credinţă, săptămână de săptămână. Locul unde sumele mici, plătite pentru chiţibuşuri, se transformă în existenţa de zi cu zi.

 

Sub poalele Cetăţuii, duminică de duminică, are loc un ritual ciudat. După tiparul unui flashmob al sărăciei, sute de oameni se aşază tăcuţi în faţa unor celofane sau tarabe ruginite şi se roagă ca-ntr-o Mecca a capitalismului falit. Sacrul şi profanul se întretaie din metru în metru, iar mulţimea se animă odată cu apariţia „profetului” – primul client cu care-şi pot tocmi sărăcia. Este talciocul, un loc în care se întretaie destine şi întâmplări, lucruri şi oameni.            

 

Febra vânzării

Mihai are 64 de ani şi, de un sfert de secol, talciocul este al doilea lui loc de muncă. A lucrat 40 de ani la Vitalef, ca tehnician, şi după dispariţia fabricii s-a retras definitiv printre ciuveiele talciocului. Aşteaptă ca pe un dar de la Dumnezeu fiecare duminică în care se deschide platforma încadrată cu garduri de tablă, de sub poalele Mănăstirii Cetăţuia. Fie ploaie, fie viscol sau alt prăpăd potrivnic clienţilor, Mihai îşi face intrarea pe porţi cu aceiaşi rigurozitate ca la fabrica de sucuri.

Talciocar cu state vechi, Mihai ne etalează, precum un doctor docent lucrările ştiinţifice, faptul că a prins talciocul de la Moara de Foc, pe cel din dosul Fabricii de Bere, din piaţa de la Hala Centrală, de pe Elena Doamna, de sub zidul Bisericii Sf. Sava, pe ăla de sub picioarele de pod de la Nicolina, dar adevărata sa vocaţie şi-a împlinit-o pe tăpşanul de lângă fostul stadion Constructorul. „Acolo a fost perioada de aur. Pe vremea aia, să fie fost imediat după Revoluţie, oamenii erau în schimbare, ca vremurile. Voiau să vândă tot din casă şi să cumpere tot ce se oferea. Găseai colecţionari care-şi aduceau lucruri foarte vechi şi rare, dar şi săraci, ca acu, care-şi devalizau dulapurile de blănurile nu ştiu cărei bunici sau mătuşi în cârje, pentru încă o noapte de beţie. Acum se vând, sau cel puţin se expun, numai boarfe, rulmenţi şi alte ciuveie”, a spus Mihai.

 

O zi obişnuită de talcioc: nimicuri de toate felurile

 

Nici Remat-ul nu mai cumpără cărţi

În cei 25 de ani, aşa cum s-au ascuns în uitare tarabele milionarilor de azi şi au apărut mall-urile, şi Mihai a trebuit să se reprofileze. „Am început cu o tarabă de cărţi şi casete. Domnule, cartea şi muzica erau mai ceva ca pâinea caldă pentru oropsiţi! Oamenii erau flămânzi să-şi cumpere hrană pentru sufletele alea ţintuite în chingile cenzurii. Cu câteva cărţi şi o casetă sau un vinil în sacoşele de rafie, îşi permiteau să meargă apoi la un mic şi o bere. Acu, nici măcar Remat-ul nu mai cumpără cărţi. Nu mai spun de cei care ar avea, într-adevăr, nevoie de ele, de tineri”, ne spune cu tristeţe în glas cel mai longeviv talciocar al Iaşului.

În timp, s-a disipat şi calitatea talciocarilor, şi a clienţilor. Dacă înainte vreme, printre tarabe mai vedeai câte un profesor care-şi dădea catedra pe tarabă, pentru o duminică, acum, de la intrare şi până ţi se freacă turul pantalonilor de cheresteaua celuilalt târg, întâlneşti numai lume săracă, cu educaţie medie sau chiar deloc, cu fuste colorate şi ghioc.   

 

„Să vină aici să definească Iaşul!”

Parcurgem limba prăfuită de şosea ce face legătura cu Hlincea, cu o ureche dezmierdată de trilurile vietăţilor înaripate din pădurea Cetăţuia şi cu cealaltă agresată de vocile guturale ale ţigăncilor cu seminţe care-şi agaţă muşterii, şi ajungem în împărăţia ciuveielor, care ni se înfăţişează asemeni unui târg de vite. Tarabele ruginite sunt acaparate de talciocari de etnie romă, în jurul cărora, direct pe pâmânt, pe nailoane sau preşuri, se desfăşoară peste 60% din activitatea talciocului. „Dăm 20 de lei ca să putem intra cu maşina, să putem vinde direct din portbagaj sau de pe capotă, că tarabele sunt limitate, şi 6 lei pentru marfă. Nici toalete nu ne sunt asigurate. Mă uit la declaraţiile fanafaronade ale ăstora din Primărie şi mi-e scârbă de sintagmele lor cu care împopoţonează acest oraş. Cică oraş univeristar, capitală culturală! Să vină aici să definească Iaşul, aici unde au fost aduşi toţi muncitorii din fabrici şi combinate ca să aibă de unde aduce o pâine acasă! Aici ne-au adus toţi ăştia de la televizor”, îşi revarsă obida Marian, un alt talciocar cu state vechi.

 

Există un public-ţintă, cum ar spune specialiştii

 

Ce se mai scoate la vânzare

Pe celofane murdare, oamenii îşi pun bruma de sărăcie la mezat. Alături de „Femeia” sau „Ştiinţă şi tehnică”, reviste din alte vremuri, talciocul este plin de rulmenţi, piese şi piesişoare, parcă acum scoase pe poarta din dos a Fortus-ului de peste râpă, de butelii fără sigilii, cazane de ţuică, componente electrice, telefoane, camioane de haine, iconiţe şi „tămâie de la Athos” şi chiar vibratoare rodate. Sacru şi profan, în jurul unui celofan!

Citeste si...
Nota
(0 voturi)
Logheaza-te pentru a adauga un comentariu

Antibiotice

Facebook

Arhiva ReporterIS

« Iunie 2018 »
Lu Ma Mie Jo Vi Sa Du
        1 2 3
4 5 6 7 8 9 10
11 12 13 14 15 16 17
18 19 20 21 22 23 24
25 26 27 28 29 30  

Clipul zilei

Sondaj

Joomla forms builder by JoomlaShine
Go to top