Luni, 29 05 2017
Mai puţin, mai subţire, mai nimic

Mai puţin, mai subţire, mai nimic

Pot fi mai mult de 20 de ani de când partea ţesătoare a lumii a făcut un calcul şi a născocit o idee, pe care partea vocală o strigă, cea tâmpă o repetă, iar cea laşă o îndură. Marea idee este că tinerii pe care societatea îi pregăteşte pentru o viaţă împlinită ar avea programele de învăţămînt prea încărcate, multe discipline sau părţi ale acestora ar fi inutile, toate acestea privându-i de „timp liber”.

 

Trecutul activ

În alte secole, elevii învăţau 25-35 de ore pe săptămână, în pauze se jucau, acasă învăţau, îşi făceau temele, apoi se exersau ca fiinţe sociale, jucându-se cu alţii sau participând la mici îndeletniciri casnice. Seara luau masa în familie şi mergeau la culcare. Tot atunci, studenţii participau activ şi cu interes la cursuri şi seminarii (cam 50 de ore pe săptămână), în pauze doar holul şi ţigara schimbînd cadrul, discuţiile din amfiteatre şi săli continuând firesc. După ore, poate că 90% dintre ei studiau în bibliotecă sau acasă, citind avid scrieri din mai multe domenii, şi adesea peripatetizau. Această paradigmă – mod de viaţă firesc al familiei şi al societăţii – a edificat fiinţe raţionale şi sociale hrănite cu sevele ştiinţei şi ale culturii.

 

Fundamentele.

Civilizaţia europeană s-a dezvoltat pe fundamentele civilizaţiei şi culturii greco-latine. Scrutând retrospectiv parcursul evolutiv al sistemului european – dimpreună cu rezultatele dezvoltărilor adaptative, cu actualizările sistemului social, politic şi educaţional, cu realizările ştiinţifice şi tehnice, cu manifestările mentalitare şi cultural-spirituale – se înţelege că toate decurg organic din devenirea firească a paradigmei greco-latine. Aceia pricepuseră că necesitatea primordială şi constantă a unui sistem social real este de a fi populat cu fiinţe având umanitatea ca dominantă fundamentală. Iar aceasta se dobândeşte prin culturalitate, intelectualitate şi raţionalitate, concrescute în cadru social instituţionalizat.

 

Facerea.

Educaţia umanizatoare practicată de organismul social greco-roman este comparabilă cu felul în care se petrece dezvoltarea biologică a fiinţei nenăscute: prin amplificarea şi aprofundarea succesivă a bazelor. Nou-născutul este îndeajuns de echipat anatomo-fiziologic încât să interacţioneze cu aproape orice mediu, să achiziţioneze şi folosească mijloace necesare pentru a răspunde solicitărilor mediului. Acest dublu atribut nu se obţine nici de la sine şi în condiţii de rătăcire anarhică, nici prin supunerea la tipare procustiene. Aşa cum programul genetic deschide nenumărate posibilităţi ce trebuie accesate, activate şi selectate, tot astfel programul educaţional oferă o parte importantă a cunoaşterii înaintaşilor şi ştiinţa participării la edificiul organic al societăţii. În plan biologic, organismul este produs pe baza materialului genetic preexistent, în plan social, fiinţa este educată prin cuprinderea cunoştinţelor existente în acel moment. În ambele planuri, componenta moştenită şi transmisă are a servi împlinirii nevoilor prezentului, dar şi asigurării potenţialului de continuitate. Pot fi undeva şi pot pleca altundeva doar cei ce vin de undeva.

 

Proactivul prezent.

În baza unor considerente neştiinţifice şi eronate, astăzi s-a ajuns la a nesocoti stadiile de dezvoltare a fiinţei umane. Copiii şi tinerii – fiinţe aflate în proces de formare (uneori transformate în pet-uri sau în obiecte capricioase, ce trebuie venerate) – sunt stimulaţi să se comporte precum adulţii, „alegând”. Iar ei aleg să-şi vadă de „ale lor”. Numai că alegerile umane urmează cunoaşterii seturilor de obiecte supuse alegerii, a proceselor la care participă ele şi a realităţii din care fac parte. Fără cunoaştere alegerea nu poate fi reală şi potenţial benefică. De aceea dispare preocupaţiunea mintală pentru achiziţia de cunoştinţe generale şi ştiinţifice, pentru deprinderea de metode şi de aptitudini largi, creatoare de fundamente şi potenţial atotfolositoare. De aceea apare căutarea instinctivă a exerciţiului elementelor prezentului – nici acesta cunoscut şi înţeles realmente de cineva lipsit de învăţătura trecutului. Dispare efortul cumulativ – care hrăneşte spre a dezvolta – şi apare zbaterea obţinerii directe a rezultatului – care îndoapă cu iluzia trăirii. O paradigmă aducătoare de vietăţi discontinui, instabile, care nu înţeleg nimic, pun în discuţie orice, având nesăbuinţa de a încerca să adapteze lumea la ele, nu să evolueze împreună.

 

Zidurile.

Căutînd infinitizarea eficienţei, societatea de azi nu mai are vreme pentru educaţie. Doar de beneficii. Peste 90% din ADN-ul fiinţei umane nu codifică proteine şi nu contribuie în mod vizibil la procesele obişnuite ale vieţii. Totuşi, ar fi mai mult decât periculos să fie extirpat cumva – sub presiune civică sau din ordinul vreunui înţelept cârmuitor – căci nu este nicidecum lipsit de funcţionalitate. În sens larg, acel ADN reglează, stabilizează şi facilitează evoluţia. Dezvăluindu-şi candid eşecul înţelegerii disciplinelor incriminate, părintele care întreabă retoric şi triumfător: „mie la ce mi-a folosit?”, n-a priceput că utilitatea disciplinelor de studiu nu stă în folosul aparent şi imediat. Mai întâi, frecventarea orelor are drept scop studiul. Apoi, dezvoltarea creierului are nevoie de condiţii speciale de exerciţiu, în timp şi în mediu. Apoi, stadiile şi procesele se înlănţuie, diferitele cunoştinţe se fecundează reciproc, rezultatul având calitatea întregului proces. Formarea nu înseamnă simpla dobândire a unor abilităţi de robot care execută eficient un set de acţiuni, ci constituirea unei fiinţe ce deţine masa critică de cunoştinţe necesare imaginării de soluţii la probleme (teoretice şi practice) nemaiîntâlnite. Educaţia bate moneda. Altminteri, fiinţa umană – armonioasă constelaţie generată de colaborarea componentelor bio-socială, cultural-spirituală şi cognitiv-raţională cu deprinderile şi abilităţile practico-aplicative – nu mai valorează cît umanitatea ei, ci preţuieşte cât diferenţa dintre costul de producţie şi cel de vânzare al produselor sale.

 

Boala.

Până nu demult, educaţia tinerilor o făceau familia şi dascălul. Dar educatorii au fost demonizaţi şi alungaţi în ţarcul nesăbuiţilor şi al abuzivilor. (Dacă unii chiar erau astfel, cauza acţiona din spatele relativismului conceptual şi a laxităţii sociale.) Acum educaţia emană din subterane, năpădind precum noxele unei lumi distopice. Anonim, dezumanizat, impersonal, mesajul circulă visceral: pentru a vieţui, fă cum vrei atâta vreme cât faci ce-ţi spun!

 

 

Cantitate, calitate, timp.

Dacă pe vremea lui Aristotel formarea unui tânăr necesita lectura obligatorie a 100 de cărţi, şi timp pentru observaţie şi reflecţie, poate că în vremea lui Newton era nevoie de 1000 de cărţi din mai multe domenii, creierul îmbogăţit reflectând mai intens. În vremea lui Einstein deja putea fi nevoie de 5000 de cărţi şi de o temelie mai vastă, la care se cugeta.

Pentru a cunoaşte realitatea, fiinţa umană o analizează în conformitate cu capacităţile şi modalităţile ei de cunoaştere, iar pentru a o înţelege, sintetizează conţinuturile pe care diferitele discipline le procură pe căi specifice. Servind anumitor nevoi, ştiinţa poate avea grade de intensitate consecvente acelor nevoi. Aşadar, constanta o reprezintă mănunchiul de discipline, amploarea şi profunzimea stăpînirii acestora putând fi variabile.

Cunoaşterea biologiei are nevoie de chimie şi de fizică – tustrele având nevoie, diferenţiată, de matematică –, iar înţelegerea reală a societăţii nu se poate lipsi de cea a naturii. Desigur, cunoştinţele aprofundate de lingvistică teoretică nu prea servesc sociologului sau juristului, iar biologia studiată de antropolog nu-i identică cu a medicului. Aşadar, domeniile nu sunt separate, nici conexe, ci suprapuse precum elementele de natură fizică, chimică, biologică, socială, psihică, cultural-spirituală, intelectuală, care generează o fiinţă umană. La orice întreg participă foarte multe elemente diferite, măsura dând specia.

Naşterea (atingere a limitei de eficienţă a mediului uterin) este momentul din care formarea rezonabilă a omului mai are nevoie de aproximativ alte două decenii. Procesele formării impun folosirea timpului în direcţia instrucţiei, educaţiei, edificării ca fiinţă umană. În lumea lui Hawking, tot mai bogată în cunoaştere şi mai solicitantă în general, „timpul liber” nu poate fi alocat dis-tracţiei, ci re-creaţiei sau edificării componentei umaniste.

 

A impune un tipar educaţional în care aspectul economico-pragmatic (creator şi promotor al individului-instrument prevăzut cu o anumită valoare de întrebuinţare şi de piaţă) trebuie să domine sau să înlăture aspectul umanist-ştiinţific (creator şi promotor de fiinţe gânditoare având un potenţial egal cu amploarea, profunzimea şi calitatea cunoaşterii lor) este cel puţin semnul necunoştinţei de situaţie. Este nimic altceva decât trecerea de la paradigma cultural-intelectuală a umanităţii la paradigma instinctual-acerebrală a barbariei.

Interesant sub aspect psihologic este când cei educaţi în prima paradigmă o solicită insistent (pentru alţii) pe cea de-a doua. Este greu de înţeles dacă astfel neagă valoarea celei dintâi sau pretind că au înţeles vremurile şi schimbările cerute de acestea. Dacă paradigma lor nu a fost bună înseamnă că nu sunt competenţi să decidă. Dacă a fost bună înseamnă că, fie sunt răuvoitori cu cei a căror piele o riscă – nu putem prezuma că judecata lor ar putea prevedea necunoscutul viitor –, fie se numesc Moise, Clistene, Atatürk sau aşa ceva.

 

Toate acestea nu înseamnă că toţi trebuie să urmeze acelaşi parcurs, să înoate în profunzimi, să se avânte pe culmi, ci doar că aşa cum parcusurile nu trebuie urcate la cerinţele celui mai complex, nici nu trebuie reduse la cel mai simplu, şi nici compromise prin aducerea la o medie diluantă. Dacă fiinţele nu sunt clone, dacă realitatea este diferenţiată şi dacă cerinţele realităţii naturale şi sociale sunt variate, atunci parcursurile deopotrivă trebuie să fie precum fiinţele, realitatea şi cerinţele obiective, adică adecvate acestora.

Fără a şti cum şi de ce, am fost aduşi în situaţia de a alege: a) fie, înţelegând trecutul şi prezentul, ne educăm tinerii oferindu-le cunoaşterea lumii şi capacitatea de a dezvolta gândirea şi mijloacele necesare dăinuirii umanităţii; b) fie, în numele percepţiei senzoriale a zbaterilor prezentului, fabricăm indivizi coagulabili într-o masă imitativ-obedientă, incapabilă a încorpora şi genera cunoaştere şi evoluţie.

Citeste si...
Nota
(4 voturi)
Logheaza-te pentru a adauga un comentariu

Antibiotice

Facebook

Arhiva ReporterIS

« Mai 2017 »
Lu Ma Mie Jo Vi Sa Du
1 2 3 4 5 6 7
8 9 10 11 12 13 14
15 16 17 18 19 20 21
22 23 24 25 26 27 28
29 30 31        

Clipul zilei

infectioase
Go to top