Apariţiile publice ale atacurilor interne din USR Iași creează senzaţia greţoasă de partid-tomberon. Organizaţia deznădăjduită în care membrii nu mai cred în nimic şi încep să se sfâşie, că oricum nu mai au niciun scop şi cel mult să plece fiecare cu ce prinde la mână, eventual să smulgă şi prizele din pereţi.

USR n-ar trebui să fie chiar la nivelul PMP, unde se bat nişte chiori pe nişte funcţii goale, că altfel chiar n-ar mai avea nimic de spus în politică. Ce să mai caute în buletinele de ştiri dacă nu se bat între ei? Măcar conflictul de mahala le justifică existenţa.

Când un partid îşi arată chiloţii în public înseamnă că s-a terminat. Organizaţia a devenit un muribund şi nu mai poate trezi un interes serios. Devine un deşeu mediatic, o atracţie de bâlci, o femeie cu barbă, un PNŢCD gata mort şi îmbălsămat, dar încă spasmodic.

USR Iaşi nu are o agendă propriu-zisă. Răzvan Timofciuc e redundant şi plictisitor cu patosul său de tocilar, Hăvârneanu a luat-o pe câmpii cu aerul de oengist zaharisit, Marius Bodea e bonom şi prea singur pe o scenă prea mare şi goală, iar Cosette Chichirău e comodă şi uşor mercantilă în relaţia cu ieşenii, fiind mulţumită să ne reprezinte (aşa cică se cheamă) chiar şi cu încă un mandat de parlamentar, fie şi de Opoziţie, nu contează.

USR n-are o strategie stabilită ştiinţific, pe cercetare serioasă. Fiecare face după cum simte, iar nerăbdarea pentru întâietatea la caşcaval a devenit febrilă. Ei nu ştiu ce trebuie să facă, doar intuiesc. Fiecare cu nepriceperea sa şi cu micile obsesii. N-au idei şi nici nu lucrează profesionist, ca un partid mare, cu echipa de cercetare şi dezbateri interne cu cifrele în faţă, nu pe ce crede fiecare. Asta deşi au bani în prostie de la bugetul de stat, dar sunt prostuţi şi dezorganizaţi.

O să ne asurzească curând cu nişte comunicate groteşti în care ciocoflenderi puerili se vor dezice de cei care au întinat nobilele idealuri şi se vor sparge în şapte mii de aripioare. Au ajuns la faza de orbire în care nu-şi dau seama ce ridicolă e pentru public scălambăiala unor puţoi numai piele şi os, cărora le numeri coastele, metafora aspectului lor costeliv nefiind nicicum una fizică, ci cu trimitere exact la consistenţa lor politică.