Clapa pe care consilierii locali PSD le-a tras-o șefilor de filială, votând creditul de 21 milioane de euro al lui Chirica, chiar împotriva ordinului de partid, arată că Ostaficiuc şi Popa sunt şantajabili şi acest lucru îi fragilizează în funcţiile lor.

Politica nu se face cu frâna trasă, iar ce fac ei este apă de ploaie, un simulacru care explică succesul public al lui Mihai Chirica. Practic nu are nişte adversari reali, nişte lideri fără complexe care noaptea pot dormi liniştiţi, iar dimineaţa se scoală la luptă cu toată forţa şi priceperea lor.

Mihai Chirica are 6 luni de când nu mai pronunţă numele lui Maricel Popa, e un non-combat pe care iniţial l-am considerat ceva întâmplător, neregizat, dar pe care acum îl văd că pe un mod strategic al primarului de a nu-şi potenţa adversarul, oferind foarte puţin şi câştigând mult mai mult.

Explic un pic: din întreţinerea unei confruntări Chirica-Popa, ultimul are de câştigat electoral. Chirica îl poate denigra pe şeful CJ, amăgindu-se că se profilează ca un lider expansiv şi neîndurător, dar de fapt îi dă prilejul lui Maricel Popa să răspundă cu aceeaşi măsură şi să se dezlănţuie cu dezvăluiri despre primar, câştigând vizibilitate. Cu fiecare şarjă care s-ar produce între cei doi, Popa ar deveni mai relevant pentru marele public şi i-ar produce daune mari lui Chirica, dezvelindu-i trecutul mai recent sau mai îndepărtat, arătând cu adevărat cine este. Şeful CJ are informaţii sau le poate obţine uşor, fiind mulţi colaboratori şi apropiaţi care s-au plimbat între cei doi şi care cunosc bine măruntaiele Puterii.

Orice ar spune Chirica despre Popa este mai puţin important pentru public, decât ce ar putea spune Popa despre Chirica, pentru că primarul e adevăratul personaj principal. Spre el se îndreaptă toată atenţia publicului. Şeful CJ s-a lăsat fraierit de acest non-combat pentru că pierderile sale ar fi fost mai mici, iar votanţii l-ar fi tratat ca pe un lider din ce în ce mai important. Să fii preşedinte judeţean şi şef al celui mai mare partid din ultimii 30 de ani la nivelul unui oraş important din România îţi conferă destulă autoritate să-l iei la tăvălit pe Mihai Chirica de pe poziţie egală.

Amintiţi-vă (mă rog, mulţi sunt prea tineri) cât de impunător era Ioan Amihăesei în faţa lui Constantin Simirad şi cum n-ar fi acceptat niciodată să fie privit de sus, cât de înverşunaţi erau pesedistii de atunci să-şi menţină autoritatea în ceea ce considerau ei că era teritoriul lor (instituţii, afaceri), cât de pedant şi sarcastic era Ion Solcanu la nivel local şi nu-şi punea niciodată problema că ar putea exista trădări în PSD.

Simirad i-a bătut de trei ori, dar a avut puteri limitate, n-avea acces la resursele Guvernului, n-avea parlamentari şi nici marii oameni de afaceri de partea sa, care rezonau mai degrabă cu Solcanu şi cu modul organizat al PSD de a respecta agreement-urile. Simirad avea de partea sa ieşenii şi presa, dar banii şi Puterea erau la PSD.

Revenind, dacă Popa s-ar erija într-un lider cu cel puţin aceeaşi greutate ca a lui Chirica, la nivel informal, nu strict electoral, şi l-ar înfrunta frontal, dimensiunea sa, ca autoritate publică, ar creşte. Înfruntare nu înseamnă retorică demagogică unul împotriva celuilalt, ci fapte, dezvăluiri concrete, planuri alternative, riguroase, care să le anuleze pe cele ale lui Chirica, o reflexie a unei şcoli de gândire concurente.

Dar Mihai Chirica a oferit un armistiţiu care îi permite să-şi conserve imaginea, să nu mai fie hărţuit, iar menţinerea cotei este singurul obiectiv real al acestuia. Maricel Popa a cedat pentru că îi este frică, în mod exagerat, de ceea ce i s-ar putea pune în cârcă. Cedând aşa de uşor, demonstrează fie că îi este teamă şi de umbra sa, fie că are schelete atât de mari încât nu poate fi un om liber în politică. În ambele situaţii el nu are cum să devină un învingător.

Iar fronda consilierilor pesediști este testul realităţii enunţate în fraza anterioară. Maricel Popa fie este puternic, fie nu are un partid, îl pierde. Nu e o teoretizare aridă, e viaţa sub ochii noştri petrecută acum. Mihai Chirica a dat o pungă goală şi a primit la schimb o gaşcă grasă. Fraudele sale sunt în siguranţă, adversarii au propriile probleme de conştiinţă. E ca un meci de box în care outsider-ul nu mai iese de la vestiar, imaginându-şi pumnii pe care o să-i încaseze, şi meciul nu se mai dispută. În Iaşi, meciul e câştigat prin neprezentare.