M-am uitat aseară pe Facebook la dezbaterea Sandu-Dodon. Cu peste 2.000 de distribuiri într-o oră şi cu un mesaj la fiecare 2 secunde, acesta e sfârşitul televiziunii on-air.

Maia Sandu e o femeie curajoasă şi inteligentă, dar marele său handicap este percepţia de a fi succesoarea naturală a moştenirii lăsate de Vlad Filat şi de tabăra politică pro-europeană, care, în diverse formule, guvernează de 7 ani în Republica Moldova. E sfârşitul unui ciclu în care s-a vorbit toată ziua despre integrare, dar nu s-au întreprins reforme majore, ireversibile.

Dodon speculează momentul potrivit al unui nou ciclu, mutând masele de la dreapta la stânga fără eforturi, balansarea venind natural, pe aceleaşi aşteptări fireşti, dar care nu vor fi rezolvare niciodată în felul acesta: salarii, pensii, locuri de muncă. Sistemul se va restarta şi timpul va încremeni în Republica Moldova. „Statalitatea şi neutralitatea” garantate ferm de Dodon, moldovenii fiind înnebuniţi după statutul lor de naţiune independentă, înseamnă de fapt menţinerea situaţiei de zonă gri, de tampon între Rusia şi Europa, care vor influenţa în comun deciziile economice, politice şi militare, astfel încât nimeni să nu piardă, nimeni să nu câştige în acest teritoriu util geo-politic, în care locuitorii contează cel mai puţin, putând fi, la urma urmei, şi nelocuit.

Votând pentru neutralitate, moldovenii îşi anulează propria existenţă. Pentru locurile de muncă visate e nevoie de o Revoluţie, de un sacrificiu, de o decizie clară: spre Vest sau spre Est, dar nu la mijloc. Maia Sandu este omul anti-Sistem, dar marile mase preferă beneficiile, nu sacrificiile, oricât le-ai spune că se hrănesc cu iluzii.

Morala e dramatică, valabilă pentru toţi: ratarea momentului istoric de către Vlad Filat e genul de situaţie care ilustrează perfect faptul că responsabilitatea unui singur om, care ia decizii guvernate de egoism şi lăcomie, nu se raportează strict la prezent, ci are consecinţe dezastruoase pe 20-30 de ani, ducând la pierderea şanselor de a trăi mai bine de către generaţii întregi, de-a lungul întregii lor vieţi. După 7 ani de Filat şi Leancă, vin 10 ani cu Dodon, apoi o altă regenerare necesară pentru a repara tot ce s-a distrus, care va mai mânca încă 10 ani, totul terminându-se după 30 de ani, când se reajunge la momentul iniţial, când trebuia făcut un lucru ca lumea.

E ceea ce ni s-a întâmplat nouă, cu Iliescu, Văcăroiu, Ciorbea, Șova şi Ponta. Răul nu e îndreptat prin plecarea lor după 1 an, ci după 30 de ani de oscilaţii şi ponderări în căutarea echilibrului. Basarabenii nu îl vor vota pe Dodon, ci anti-Filat. Încă 10 ani pierduţi pentru un singur moment din trecut, când o mână a pus la loc stiloul pe birou, fără să-i mai scoată capacul, şi o reformă a fost abandonată.