Aeroportul Otopeni exprimă perfect paradoxul românesc: un stat înapoiat cu cetățeni din ce în ce mai bogați.

Otopeniul este o poartă de intrare care creează României o imagine catastrofală. Aeroportul e mizerabil și e subdimensionat, mai ales în perioada concediilor de vară. Tot ce atingi e mânjit și urât mirositor. În zona security, cea mai aglomerată, nu funcționează aerul condiționat și transpiri o jumătate de ora întrebându-te unde naiba ai nimerit.

La o poartă de îmbarcare pentru un avion cu 240 de locuri sunt doar 40 de scaune disponibile. Am văzut străini în vârstă care vânau cu disperare un loc liber, umilindu-se într-o țară sălbatică, în care respectul față de oameni și calitatea serviciilor nu valorează nimic.

Am văzut o coadă de 25 de femei așteptând la toaletă, absolut umilitor, unele efectiv nu se mai puteau ține și trăiau aceleași experiențe dezumanizante ca pe vremea cozilor la zahăr sau la carne. Am fost de 4 ori pe Otopeni anul acesta și am văzut aceleași cozi la toalete în zona porților de îmbarcare.

Grindeanu habar n-are de femeile care n-au o toaletă în Otopeni sau, dacă știe, nu-i pasă. Ai 5 grupuri sanitare la un flux de 2.000 de călători pe oră. Femeia româncă sau din străinătate nu valorează nimic în față bărbaților de stat din România.

Mirosurile din Otopeni sunt îngrozitoare. Toate suprafețele sunt murdare. Terminalul pentru plecări externe l-a făcut Traian Băsescu în urmă cu 20 de ani și de atunci nu s-a mai investit niciun leu. Culoarele sunt gri și apăsătoare. Guvernul României e disprețuitor, nu montează nici măcar niște scaune în zonele de așteptare, o meschinărie greu de înghițit.

Am văzut anul acesta Aeroportul din Djakarta, unul dintre cele mai mari din lume, cu 75 milioane de călători/an. O curățenie de farmacie în tot aeroportul. Un respect imens față de fiecare călător. Grupurile sanitare au muzică ambientală pentru a estompa sunetele. La fiecare intrare în toaletă, un angajat îți curăță cabina după utilizatorul anterior. Cabinele au inclusiv odorizant care se declanșează automat. Roboții curățau permanent pardoseala, funcționând în legea lor, fără să-i observe nimeni. La un trafic de cinci ori mai mare decât cel din București, curățenia era impecabilă.

Am văzut apoi aeroportul din Denpasar, o aerogară regională cu trafic comparabil cu al Bucureștiului – 15 milioane de călători/an. Extrem de curat, plin de vegetație în interior, foarte modern și confortabil. Un aeroport nou într-o țară în care venitul mediu, cu excepția capitalei, este de trei ori mai mic decât în România.

Indonezia recuperează decalajul economic, e unul din tigrii mondiali, vin și ei după o dictatură de 35 de ani, dar construiesc sustenabil, inteligent, investesc în domeniile strategice care aduc venituri mari pe termen lung.

Bucureștiul are nevoie de un aeroport nou. Modernizarea Otopeniului ar putea costa 1 miliard de euro, dar Guvernul ar trebui să se gândească foarte serios la această urgență în defavoarea capriciilor unor baroni locali. Cele 6 sectoare din București cheltuie anual o sumă de trei ori mai mare pentru tot felul de prostioare, borduri, piloni, palmieri și fac un micro-management excesiv pentru că bugetele lor sunt un sac fără fund.

Statul român întreține o galerie de sute de primari milionari pe spatele unor bugete publice aflate în afara oricărui control. Se plătesc sporuri uriașe pe prestații fictive în comune de 2.000 de locuitori. E un dezmăț bugetar generalizat, toți o duc bine în administrație, au acaparat statul cu totul, au format clanuri și ne mănâncă miliarde de euro anual, distrugându-ne viitorul. N-am nicio îndoială că vom lua calea Greciei, pentru că avem 1 milion de bugetari plătiți de trei ori mai mult decât merită și această armata de lăcuste e solidară la toate nivelurile, de la Guvern până în ultimul cătun, și sunt absolut conștienți de ceea ce fac dar nu se pot opri din propria lor euforie. Consumul întreținut de salarii care sfidează productivitatea e groapa pe care ne-o săpăm zilnic.

Românii sunt umiliți în trenuri. Cad locomotivele ca muștele, din 10 trenuri două nu mai ajung la destinație și sucombă undeva pe câmp. Citești mărturiile unor intelectuali sufocați în trenuri la 40 de grade și știi că ei sunt victimele unui război în plină desfășurare: prăbușirea sistemului public peste propriii lui cetățeni. Experiențele sunt efectiv de viață și de moarte. Sistemul crapă la toate încheieturile, iar Grindeanu, Ciolacu și Ciucă știu asta, dar nu pot opri armata febrilă care îi susține la Putere. Căruța e scăpată la vale și merge în voia sorții. Împrumuturile pentru acoperirea deficitului, pentru al patrulea an la rând, arată un jaf cu premeditare. Ni se fură viitorul în mod conștient.

Guvernul e la mâna unei minorități privilegiate de tip colonial. Sunt 3-4 milioane cu tot cu aparținători care jumulesc România fără să le pese de consecințe.

PSD și PNL nu pot întoarce foaia pentru că sunt partide etatiste. Profiturile de la Transelectrica se duc în pensii speciale și salarii în sistemul public în loc să meargă în investiții strategice. România nu are capacitatea, după 35 de ani de capitalism și convergență cu UE, să transporte energia dintr-o regiune în alta și are un mare deficit de stocare. Pentru că toți banii îi toacă neamurile din administrație și pensionarii speciali care sunt în floarea vârstei.

Toată infrastructura României e sacrificată. Nu ai aeroport, nu ai căi ferate, nu ai magistrale de înaltă tensiune, suntem un uriaș cu picioare de lut, înglodați în datorii. România are propriul său război civil, insesizabil, extrem de persuasiv, și își sapă zi de zi groapa. România cu cetățeni bogați dar cu o infrastructură medievală, cu disparități și inechități grave între regiuni, condusă de niște baroneți după toate principiile feudalismului. După ei, potopul!