O altă săptămână a fost de Paşti şi mai e weekend-ul prelungit de 1 mai. Toate adunate în 45 de zile, din care 25 sunt libere, dacă aduni şi sâmbetele şi duminicile.
Săptămâna aceasta îmi spunea cineva că 30% din personalul din administraţie nu face efectiv nimic. Nu au ocupaţie, nu au un scop, nu ai ce să le dai să facă. (Bolojan a dat afară 20% din angajaţi la o săptămână după alegeri şi are cele mai mici costuri/cap de locuitor din ţară, iar lucrurile merg perfect, au cele mai mari fonduri atrase raportate la numărul de locuitori, iar banii necheltuiţi s-au dus în investiţii).
Un primar din Zona Metropolitană mi-a povestit că e înfiorător să te lupţi cu angajaţii, care „vezi, doamne', sunt funcţionari publici şi nu poţi să-i dai afară". E foarte greu să-i pui să facă ceva care iese din zona de confort, să-i obligi să facă proiecte complexe, solide şi într-un timp scurt. O bună parte din neuroni ţi-i omoară funcţionarii din subordine.
O cunoştinţă din administraţie mi-a povestit că normele sunt foarte lejere, că acum, în aprilie, a cam încheiat ce avea de făcut şi că va mai fi prin august un termen de predare la o chestie, după care poate considera anul ca şi încheiat.
În paralel, nu putem implementa şi puţinul rămas de încasat din PNRR pentru că primăriile mici din ţară nu au bani de cofinanţare. România nu-şi permite să ia nici măcar nişte bani gratis, dar în schimb plăteşte salarii nete de 9.000 de lei (2.000 de euro) pentru funcţionari cu grad superior, dar fără funcţii de conducere. Sporurile sunt crema şi savoarea vieţii. Există anonimi în administraţia publică din România pe care nu-i vede nimeni la muncă, să facă ceva, să îi verifici şi să vezi ceva concret de pe urma lor, dar care iau lunar 1.500 de euro net, toleraţi, camuflaţi în camere tăcute, pe care nu le vede nimeni.
Primăriile vor trebui să facă împrumuturi la bănci, garantate de Guvern, pentru a accesa fondurile PNRR, dar şi această operaţiune e complicată. Funcţionarii trebuie să facă dosare de eligibilitate, să negocieze cu băncile, să depună eforturi, îi apucă durerile de cap. Multe primării sunt mici şi prost conduse, chiar şi consultanţii privaţi la care apelează sunt ageamii şi puşi pe căpătuială. Aceste primării n-au bani nici să-şi plătească lumina din sediu. Primesc subvenţii (aşa-zisele fonduri de echilibrare), iar risipa este uriaşă. 30% din bugetul general al României este alocat administraţiei publice locale.
Pe de-o parte cheltuim miliarde de euro cu nişte funcţionari al căror rol este incert şi pe de altă parte suportăm alte credite pentru aceleaşi primării care nu îşi restructurează costurile şi personalul. Să aduni în 6 săptămâni vreo 25 de zile libere e inconştientă. Acuşi vin şi concediile de vară. Pe la toamnă mai vedem ce e de făcut. Sunt birouri în miile de primării din România în care nu intră nimeni niciodată. Stau închise şi nu le monitorizează nimeni, câte ore se lucrează, câte zile pe lună.
Rostul lor e să susţină consumul, bazat pe venituri de la buget, şi să menţină un status quo la nivel politic, fără mari schimbări. E o pedalare în gol, o stagnare vizibilă la nivel de infrastructură. În 33 de ani, România a avansat foarte puţin, autostrăzi, căi ferate, spitale, şcoli sunt cam la fel ca în '89, diferenţa fiind dezvoltarea economiei private. Această încremenire a investiţiilor publice e o formă de colonialism nerecunoscută oficial. O categorie socială trăieşte pe spatele celorlalţi, sărăcindu-i.
