Efortul Simonei în teren era supraomenesc. În ultimii ani, era ca o ţintă la perete sub bombardamentul unor jucătoare cu o forţă fizică disproporţionată. Alerga ca un animal disperat să scape cu viaţă într-o arenă din care nu exista scăpare. Durerea ei din genunchi, din piept, din braţe se transmitea prin ecran. Când plămânii îi explodau şi se sprijinea în rachetă, după 150 de minute pe teren, eu, simplul privitor, simţeam că se rupe ceva în mine. Un supliciu greu de privit.
Star-sistemul e ceva infernal, peste puterea noastră de înţelegere, ca simpli muritori. Djokovici are un regim de viaţă spartan, e o maşină într-un dulap, nu un om. E dincolo de limitele umanului. Simona avea un fizic dezavantajos, o forţă limitată într-o cursă cu motoare mult mai puternice şi compensa cu talentul ei uriaş şi forţa mentală. Dar acurateţea în tenis vine dintr-un fizic care rezistă bine la efort. Dacă ai energie, mintea loveşte cu mai multă luciditate. În multe meciuri în care era dominată, simţeai că Halep e martelată fizic, zdrobită pur şi simplu, că are ţesuturile strivite şi oasele făcute aşchii.
Să rezişti atâtor bătăi, să rămâi între cele mai bune din lume timp de 12 ani, nu e ceva care îţi face bine, e ceva care îţi face rău. E o puşcărie. Ai o lume întreagă pe care trebuie să o înfrunţi dimineaţa şi să-i spui, prin mii de device-uri şi ecrane publicitare, că nu mai poţi. Că în ziua aceea splina e gata să explodeze şi creierul e ca o pastă şi viaţa e insuportabilă. Niciunul din noi nu face asta, nu se duce în fața apropiaţilor să-şi admită slăbiciunea, în faţa colegilor sau a părinţilor. Niciunul nu suportă abisul eliberării.
Nici nu mai contează ce-a fost şi nici dacă vom afla vreodată. Chinul e singura certitudine. Un infern căruia îi spunem celebritate, performanţă. Ar trebui să fim cutremuraţi de durerea unui sportiv în vârful ierarhiei mondiale. Ar trebui să plângem pentru destinul crud al unei vedete, pentru că banii aproape nu contează. Ashleigh Barty s-a retras la 26 de ani, în cea mai bună formă a carierei sale, având lumea la picioare, şi a spus că nu mai vrea viaţa ei chinuită, că insuportabilul atinge punctul maxim al sinuciderii, că vrea să fie umană, să mănânce, să bea, să zburde, să piardă vremea, să stea la o masă pe bulevard şi să nu-i pese.
Ar trebui să avem un gând pios pentru viaţa chinuită a Simonei Halep şi să recunoaştem cât de bine ne-am simţit să o însoţim în programul ei zilnic de tortură, din care nu s-a abătut niciodată doar ca să ne facă pe plac.
