ÎNVIEREA DOMNULUI
Tatăl primeşte jertfa Fiului „prin iconomie": „omul a trebuit să fie sfinţit prin umanitatea lui Dumnezeu" (Sfântul Grigorie de Nazianz, Predica 45, Despre Sfintele Paşti). Chenoza culminează şi se sfârşeşte prin moartea lui Hristos, pentru a sfinţi întreaga condiţie umană, inclusiv moartea. Cur Deos homo? (Pentru ce S-a făcut Dumnezeu om?) Nu numai din pricina păcatelor noastre, ci şi pentru sfinţirea noastră, pentru a introduce toate momentele vieţii noastre decăzute în acea viaţă adevărată, care nu cunoaşte nicioda tă moartea.
Prin învierea lui Hristos, plinătatea vieţii este introdusă în pomul uscat al omenirii.
Prin urmare, lucrarea lui Hristos prezintă o realitate fizică şi chiar biologică. Pe Cruce, moartea este înghiţită de viaţă. In Hristos, moartea intră în dumnezeire şi se epuizează în ea, întrucât „nu găseşte sălaş acolo". Astfel, răscumpărarea semnifică lupta vieţii împotriva morţii şi triumful vieţii. Umanitatea lui Hristos constituie primele roade ale unei noi creaţii. Prin ea este introdusă puterea vieţii în cosmos, pentru ca acesta să fie înviat şi transfigurat atunci când va avea loc distrugerea finală a morţii. Odată cu întruparea şi cu învierea, moartea rămâne fără vlagă; ea nu mai este absolută. Totul convergea spre apokatastasis ton ponton, adică spre restaurarea completă a tot ceea ce a fost distrus de moarte, spre cuprinderea întregului cosmos în slava lui Dumnezeu devenit totul în toate, fără a exclude din această plinătate libertatea fiecărei persoane în faţa conştiinţei propriei păcătoşenii, pe care lumina divină i-o va face cunoscută.
Aşadar, trebuie să completăm imaginea juridică a răscumpărării printr-o imagine ce ţine de sacrificiu. Răscumpărarea este şi jertfa în care Hristos apare, după cum afirmă Epistola către Evrei, ca Jertfitorul Cel veşnic, Marele Preot, după rânduiala lui Melchisedec, Care desăvârşeşte în ceruri ceea ce a început pe pământ. Moartea pe Cruce reprezintă Pastile Noului Legământ, împlinind într-o singură realitate ceea ce este simbolizat de Pastile iudaice. Căci eliberarea de moarte şi includerea naturii umane în împărăţia lui Dumnezeu semnifică singurul Exod adevărat. Această jertfă, această supunere a voinţei, la care Adam nu a putut consimţi, reprezintă, fără îndoială, o expiere. Insă, mai presus de toate, ea reprezintă o taină, Taina prin excelenţă, darul liber către Dumnezeu, adus de Hristos ca om din primele roade ale creaţiei, împlinirea acelei uriaşe lucrări sacramentale revărsându-se mai întâi asupra lui Adam, pe care noua umanitate trebuie să o împlinească, ofranda cosmosului ca vas primitor al harului. Invierea săvârşeşte o schimbare în natura decăzută, deschizând o posibilitate enormă: posibilitatea sfinţirii morţii însăşi. Din acest moment, moartea nu mai este un impas, ci o poartă spre împărăţie. Harul ne este restituit, iar dacă îl purtăm ca „vase curate" sau ca primitori încă supuşi morţii, slăbiciunea noastră va dobândi acum puterea care învinge moartea. Siguranţa liniştită a martirilor, indiferenţi nu numai în faţa fricii, dar şi a durerii fizice, dovedeşte că pentru creştin conştientizarea efectivă a învierii este posibilă.
Sfântul Grigorie de Nyssa a subliniat bine acest caracter sacramental al Patimilor. Hristos, spunea el, nu a aşteptat să fie constrâns de trădarea lui Iuda, de răutatea preoţilor sau de lipsa de conştiinţă a poporului: „El a anticipat această voinţă a răului şi, înainte de a fi obligat, S-a predat de bunăvoie în ajunul Patimilor, Joia Patimilor, dăruindu-Şi trupul şi sângele Său." Ceea ce se săvârşeşte aici în mod liber este jertfa mielului înjunghiat înainte de începutul lumii. Adevăratele Patimi încep în Joia Patimilor, însă în libertate totală.
La scurt timp, urmează Ghetsimani, apoi Crucea. Moartea pe Cruce este cea a unei persoane divine, supusă acestui act prin umanitatea lui Hristos; moartea este pătimită conştient de ipostasul Său veşnic. Separarea dintre trup şi suflet, aspectul fundamental al morţii, îşi croieşte drum în Dumnezeul-Omul. Sufletul care coboară în iad rămâne „enipostaziat" în Cuvânt, la fel şi trupul spânzurând pe Cruce. De asemenea, firea umană rămâne la fel de prezentă în trupul Său, cât şi în sufletul Său. De aceea noi venerăm moaştele sfinţilor. Cu atât mai mult acest lucru este adevărat în cazul lui Hristos, căci divinitatea Sa rămâne legată atât de trupul care doarme „somnul pur" al Sâmbetei Patimilor în mormânt, cât şi de sufletul biruitor care sfărâmă porţile iadului. Cum ar putea oare moartea să distrugă această Persoană Care o suportă cu toată înstră-inarea ei tragică, odată ce această Persoană este divină? De aceea, învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui Hristos. Viaţa izvorăşte din mormânt, se face cunoscută prin moarte, prin însăşi moartea lui Hristos. Natura umană triumfă asupra condiţiei anti-naturale, căci ea este însumată în totalitatea ei în Hristos, este „recapi-tulată" în El, ca să folosim cuvintele Sfântului Irineu. Hristos este Capul Bisericii, mai exact, al noii umanităţi, în inima căreia nici un păcat, nici o putere potrivnică nu mai poate de acum înainte să îl separe definitiv pe om de har. în Hristos, viaţa omului poate mereu să înceapă din nou, oricât de împovărată ar fi de păcat. Un om poate întotdeauna să-şi dăruiască viaţa lui Hristos, astfel încât El să i-o restituie, eliberată şi întreagă. Iar această lucrare a lui Hristos este valabilă pentru întreaga adunare a omenirii, chiar şi dincolo de limitele vizibile ale Bisericii. Intreaga credinţă în triumful vieţii asupra morţii, fiecare presimţire a învierii sunt implicit credinţă în Hristos, deoarece numai puterea lui Hristos trezeşte şi va trezi morţii la viaţă. Din momentul biruinţei lui Hristos asupra morţii, învierea a devenit lege universală pentru lumea creată; nu numai pentru omenire, dar şi pentru animale, plante şi pietre, pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, prin cufundarea în apă, pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El. Iar pentru sufletul curăţit în apele botezului lacrimilor şi arzând cu focul Duhului Sfânt, învierea nu este numai speranţă, ci şi o realitate prezentă. Parusia începe în sufletele sfinţilor, iar Sfântul Simeon Noul Teolog poate să scrie: „Pentru cei ce au devenit copii ai luminii şi fii ai zilei cel va să vină, pentru cei ce umblă mereu la lumină, Ziua Domnului nu va veni niciodată, căci ei sunt de pe acum cu Dumnezeu şi în Dumnezeu." Un ocean infinit de lumină curge din trupul înviat al Domnului.
Obiceiuri de Sfintele Paști
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru romani, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Paştele, cum denumesc romanii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii.
Dar înainte de a face o discuţie aprofundată asupra sărbătorii Paştelui, trebuie să spunem că ea nu este una izolată. Antrenează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în calendarul romanilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni bisericeşti, a Triodului şi a Penticostarului.
Pe planul culturii populare, începerea Postului Mare este marcată prin distracţia care se face înainte de post. În Vestul ţării, dar şi în zonele cu populaţie catolică, această poartă numele de fărşang, fasanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al întregului sat, la care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asista. Măştile sunt fie confecţionate ad-hoc, din materiale existente prin gospodărie - haine vechi, perdele, obiecte vechi, etc. - fie sunt consacrate prin tradiţie, cum e cazul "berbecilor" de la Slatina - Timiş, din judeţul Caras - Severin.
Cele mai des întâlnite scenarii la fărşang, nelipsite din cele mai multe locuri, sunt "nunta", "medicul" şi, obligatoriu, "înmormântarea". Aceasta din urmă mimează ceremonialul unei înmormântări tradiţionale, numai că mortul este ... farsangul - o păpuşă din paie, îmbrăcată în straie vechi. Ea este arsă, la sfârşitul carnavalului, ca semn al morţii iernii şi al venirii primăverii. Momentul marchează şi sfârşitul carnavalului, care se desfăşoară în ultima zi a săptămânii brânzei. Mascaţii umblă pe stradă, sau joacă, sau colinda pe la casele oamenilor, jucând mici scenete improvizate, sau doar urând ceva gazdei. Deoarece mulţi dintre ei sunt feciori de însurat, "spargerea carnavalului" se soldează, de regulă, cu o petrecere, la care sunt invitate şi fetele din sat.
Între datinile de Lăsata Secului, se individualizează obiceiul „Cucii", specific Dobrogei (mai demult) şi satelor din şesul Dunării. Astăzi obiceiul este sporadic întâlnit, cel mai spectaculos carnaval fiind în comună Brăneşti, lângă Bucureşti.
Acum obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi cucoaice, urmat de o bătaie şi de horă. În vechime este atestat un obicei mai amplu, în trei părţi. Prima se desfăşura în dimineaţa zilei de Lăsata Secului, când cucoaicele (flăcăi travestiţi în femei), cutreierau satele simulând bătaia cu chiuliciul (un bici în vârful căruia atârna o opincă ruptă). A doua parte a obiceiului o constituia o piesă care o avea în centru pe „bunica cucilor", în jurul căreia se adunau, în mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe, vânători şi vraci, constituind o paradă zgomotoasă. După ce trăgeau trei brazde simbolice, în formă de cerc, unul dintre ei (de obicei mirele) era udat cu vin.
Seara se desfăşura ultima parte a carnavalului, când măştile erau rupte de pe cap, se trânteau la pământ, se călcau în picioare şi se strigă:
„Să piară cu tine
Tot ce-i rău în mine
Şi să fie luminat
Cum am fost înturnat"
Sfârşitul era, fireşte, horă.
Dar acestea nu sunt singurele manifestări consemnate în cultura populară românească. Pe lângă ele, au existat şi alte obiceiuri la prinderea postului, numite "Refenele" [2] sau "Vergel", Alimori, Hodaite (în Hunedoara) sau Priveghi (în Banat), strigarea peste sat sau alte obiceiuri.
„Refenelele" sunt petreceri ale tinerilor din duminica dinaintea Lăsatului de Sec. Ei se adunau pe la unele case, unde petreceau (dansau) aceleaşi jocuri că la hore, dar însoţite de chiuituri (strigături). După ce se înfierbântau puţin feciorii, se luau de fetele supărate că au trecut câşlegile prea repede şi le ironizau:
„Lucra, mamă, ce-i lucra
Şi-mi porneşte ursita
Doară mă pot mărita,
Că-s bătrână ca şi tine
Şi râd oamenii de mine.
Vinde, mamă, gâştele,
Risipeşte-mi gâţele,
Ca să trec Câşlegile!
Dup ce-oi trece pe prag,
Mi-o ieşi grijă din cap,
Oi pune furcă-n cărare,
Mai mult nu te-oi supăra."
Feciorii necăsătoriţi, luaţi în batjocură, se dezvinovăţeau astfel:
„Socotit-am să mă-nsor,
S-aduc maicii ajutor;
Socotit-am să mă las,
Să nu-i fac maicii necaz".
La Lăsatul Secului de brânză, pe înserate, tinerii aprindeau focuri pe dealul din jurul satului. Dansau în jurul lor, sau săreau peste foc, iar băieţii cu un tăciune sau cu un băţ aprins la un capăt, făceau cercuri în aer, strigând: "Alimori! Alimori!".
În alte zone, în prima duminică a Postului Mare, feciorii satului strângeau două căruţe cu paie, de la fiecare gospodărie câte o furcă. Afară din sat puneau deasupra paielor o figură de bărbat şi una de femeie, făcute din lemn, că doi îndrăgostiţi. Apoi aprindeau nişte roţi de lemn puse în vârful unor beţe şi le roteau. Alţi tineri făceau un fel de pod, de care se loveau rotile aprinse şi săreau în sus, strigând: "Asta am aruncat-o în norocul Mariei!". Iar cu cât roata sarea mai sus, cu atât se spunea că va fi norocul mai mare.
În munţii Apuseni se practică o sărbătoare a focului viu, numită Hodaite, varianta locală a Alimorilor. Ea avea loc într-o zi din săptămâna albă (a brânzei) sau în prima zi a Postului Mare. Pe dealurile sau pe munţii dimprejurul satelor, copiii mai măricei (peste 12 ani) dădeau drumul unor mănunchiuri de nuiele împletite cu foi de porumb şi paie, strigau:
„Păzea, că vine roata de foc,
Cu belşug, cu noroc;
Păzea, că vine soarele
Şi vă arde picioarele,
Păzea, păzea!"
Tot la Lăsata Secului se făcea strigarea peste sat. Flăcăii se urcau pe un deal sau într-un copac, vestind în tot satul numele fetelor care nu s-au măritat şi pricina. Sau se împărţeau în două cete, ce urcau pe dealuri opuse şi se făceau că întreabă şi răspund despre fetele care nu s-au măritat şi pricina acestui fapt. Prin Maramureş, la poarta fetelor bătrâne se puneau mătăhăi, păpuşi de lemn sau de paie cu organele genitale supradimensionate, care purtau bilete satirice la adresa defectelor fetei sau a pricinii pentru care nu s-a măritat.
În sud, la Călăraşi şi acum se merge cu prăjituri, tort şi alte bunătăţi la naşi sau la părinţi, srigandu-se: „Urlaria! Urlaria! Urlaria, c-a murit baba Maria!" pentru alungarea spiritelor rele dar şi pentru că se lasa sec de ouă şi brânză şi începe Postul Mare.
Lunea Curată
Prima zi după Lăsata Secului se numea Lunea curată, când bătrânele începeau a ţese pânza din care se făceau cămăşile de Paşte. Tot în această zi, oamenii obişnuiesc să purifice spaţiul în care trăiesc, prin diferite ritualuri.
În Banat, ziua aceasta se numeşte Spolocanie, iar oamenii se spala cu băutura, la cârciuma satului, de mâncarea de dulce. În alte părţi ale ţării, de Spolocanie, vasele din care s-a mâncat de dulce se spălau cu leşie şi se urcau în pod, unde se păstrau până la Paste.
Jumătatea Postului Mare (miercurea din săptămână a patra) era numită Miezul său Miaza Paresii (de la cuvântul Păresimi, care însemna Postul de 40 de zile) sau Pareţii (această sărbătoare era socotită ca un perete care desparte Postul Mare în două). Ziua era ţinută cu sfinţenie de femei, care nu munceau şi mai ales, nu ungeau pereţii ca să nu se îmbolnăvească de "dânsele", ori să nu înnebunească ele sau familia. Era credinţa că tot ce se lucra în această zi se strică, nici un lucru neputând fi dus la bun sfârşit.
Un singur lucru se putea face în acesta zi: număratul ouălor şi al calupelor de în, cânepă şi lână. Pe vremuri, nu se luau ouă din cuibar, de la Lăsata Secului până în acesta zi. Atunci se strângeau şi se numărau, ca să nu se strice până la Paste şi că găinile să facă mai multe ouă. În Oltenia, copiii îşi ajutau mamele la alesul celor mai bune ouă, care urmau a fi înroşite sau inchistrite. Se spune că ouăle de găini negre, numite "harapesti", având coaja gălbuie, sunt mult mai tari. Ceea ce îi ajută pe posesorii lor să câştige mai multe ouă de Paşti.
Ziua Sfântului Toader (prima sâmbătă din Postul Mare) este momentul în care se aduc prescuri şi coliva la biserică. După sfinţirea de către preot, ele se dau de pomană pentru morţi. De atunci, în fiecare sâmbătă a postului trebuie duse prescuri, până în Joia Mare.
În sudul ţării obiceiul se cheamă "sărindar" şi constă în ducerea la biserică a gaului (arpacaş, în zilele noastre). În fiecare sâmbătă, până în sâmbăta lui Lazăr, se pomenesc morţii. La "spartul sărindarului" se face coliva din acest grâu şi câte o masă pentru întreaga comunitate, că pomană pentru morţi. Există chiar şi obiceiul necanonic de a-şi "purta sărindarele" de viu; până la parastasul de şapte ani, care se face după ce moare un om. Acesta, fiind încă în viaţă, şi le face singur, cu pomenile necesare. Obiceiul este practicat mai ales în Sudul ţării, în Oltenia.
Dar să revenim la ziua lui San’ Toader, în care etnologii văd o rămăşiţă a cultului hipic sau a curselor de cai care anunţau venirea primăverii. Tot în această zi se tundeau vitele. Fetele culegeau buruieni (rădăcină de urzică, frunze de nuc) cu care îşi spălau părul, zicând:
„Toadere, San-Toadere,
Da cosita fetelor
Cât codiţa iepelor"
Băieţii îşi tăiau părul şi-l îngropau la o sălcie, zicând: "San-Toadere, na-ţi părul meu şi dă-mi coama calului tău".
Tot în acesta zi, băieţii se înfrăţeau, iar fetele se prindeau surate, pe pâine şi sare, rostind:
„Eu ţi-oi fi frate
Până la moarte,
M-oi lasa de pâine
Şi de sare mai bine,
Decât să mă las de tine".
În ziua de Mucenici (Măcinici; sărbătoare cunoscută sub denumirea bisericească de Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia Armeniei şi sărbătorită la 9 martie) gospodarii dădeau foc la gunoaie. Femeile afumau casă şi pomii din grădina cu petice aprinse, ca să le ferească de gângăniile şi jivinele care le periclitează.
În zilele noastre este obiceiul să se facă "măcinici". În Moldova se fac copţi, din aluat însiropat, uns cu miere şi presărat cu nucă. În Sudul ţării se fac fierţi în apă şi arome (rom, scorţişoară, coajă de portocale). Aşa e obiceiul, în amintirea celor 40 de sfinţi mucenici îngheţaţi în iezerul Sevastiei. Mucenicii, în formă cifrei 8, se dau de pomană pentru morţi şi se consuma şi de cei ai casei.
Obiceiul de a da mărtişoare şi de a le purta în piept este de dată mai recentă. În mod tradiţional, mărţişorul era o aţă de culoare roşie, sau realizată prin împletirea unui fir roşu cu unul alb, care se purta la mâna ca semn al venirii primăverii. Tot de dată recentă este sărbătorirea femeilor, la 8 martie. Am amintit şi aceste sărbători deoarece ele fac parte din calendarul acestei perioade, fiind serbate de romani prin schimburi de daruri. Sunt însă sărbători laice, care nu au de-a face cu ciclul pascal.
Bună - Vestire (Blagoveştenia) simbolizează începutul mântuirii neamului omenesc. În această zi, Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioare Maria zămislirea lui Mesia, cel de veacuri aşteptat.
În calendarul ortodox este zi de dezlegare la pește. La români există credinţa că până şi cel mai sărac om trebuie să mănânce peşte, ca să fie sănătos şi iute ca peştele tot anul. Dar există şi credinţă de a lua întâi anafura de la biserică şi a merge apoi la pescuit, unde se zice că pescarul va prinde mult peste. Se mai spune că, aşa cum e vremea de Bunavestire, va fi şi la Paşti.
În trecut, în această zi, înainte de răsăritul soarelui, se afumau pomii cu tămâie şi pleava de cânepă, pentru a fi feriţi de insecte. După momentul zilei în care se arată soarele, se spune că vor fi frumoşi păpuşoii semănaţi devreme, la mijloc sau târziu.
Sursa: crestinortodox.ro
